Critică, criză şi revoluţia istoriei intelectuale

Apariţia în limba română a dizertaţiei doctorale a lui Reinhart Kosellek, Critică şi criză, lucrare ce conţine in nuce abordarea metodologică revoluţionară a istoriei intelectuale care îl va impune drept cel mai creativ şi mai influent istoric german din a doua jumătate a secolului XX, reprezintă – ca să reluăm un trop mult prea uzitat în publicistica românească – un eveniment editorial.

Reinhart Koselleck nu este, sau nu ar tre­bui să fie, un nume necunoscut în mediul istoric românesc. Dimpotrivă. Ca urmare a lucrărilor lui Victor Neumann şi a stu­den­ţilor săi de la Universitatea de Vest din Timişoara (care, de altfel, adăposteşte din 2014, la dorinţa familiei, biblioteca pri­vată a istoricului german dispărut dintre noi în anul 2006), am putea spune că ni­ciun alt mare istoric occidental nu a fost absorbit atât de organic de sistemul uni­versitar autohton. Cu toate acestea, opera sa – care este alcătuită, în bună parte, din contribuţii la lucrări colective en­ci­clo­pe­dice dedicate istoriei germane, încă ne­tra­duse şi probabil de netradus în limba ro­mână – rămâne în realitate insuficient asi­milată în toată complexitatea şi adâncimea sa de către istoricii români, fiind totodată puţin cunoscută de publicul autohton in­te­resat de istorie şi de ştiinţele sociale în ge­neral.

Inainte de a fi, retrospectiv, un la­bo­rator pentru o nouă şi originală abor­dare interdisciplinară a istoriei, Cri­tică şi criză este, indubitabil, o re­marcabilă interpretare istorico-fil­oz­o­fică a secolului al XVII-lea şi al XVIII-lea. În analiza riguroasă şi fascinantă pe care o oferă Koselleck, Iluminismul radical-uto­pic al secolului al XVIII-lea a reprezentat o reacţie intelectuală la apolitismul impus în societate, după războaiele civile reli­gi­oa­se, de raţiunea de stat a monarhiilor ab­so­lute: „Aşa cum contextul politic iniţial al Iluminismului a fost sistemul absolutist, cel al absolutismului au fost războaiele re­ligioase interconfesionale. Formarea şi sfârşitul absolutismului se află într-o co­nexiune internă“ (p. 18). Edificate în cur­sul „epocii raţiunii“ din secolul al XVII-lea, aceste monarhii absolute reuşiseră să pa­ci­fice societăţile europene scindate con­fe­sional de Reforma protestantă, furnizând o soluţie la problema identităţii teologico-politice: „Supunerea faţă de legile «su­ve­rane» era posibilă numai dacă supusul putea separa în continuare convingerea şi fapta, care în războiul civil se con­tra­zi­ceau deja, pentru a putea trăi în ar­monie cu sine însuşi, indiferent de con­ţi­nutul legilor pe care trebuia să le ur­me­ze“ (p. 44). Critica social-politică a Ilu­mi­nismului radical de la sfârşitul secolului al XVIII-lea a reprezentat, aşadar, o trans­mu­ta­ţie, extindere şi – datorită dezvoltării unei filozofii a istoriei – o amplificare a cri­ticii teologico-politice ce apăruse pe fon­dul crizei religioase din secolul al XVI-lea şi începutul secolului al XVII-lea: „Emer­genţa intelectualităţii burgheze are loc în spaţiul interior privat la care statul îşi limitase supuşii. Orice pas în afară este un pas către lumină, un act de ilu­mi­na­re. Marşul triumfal al Iluminismului îna­intează în măsura în care extinde spaţiul in­terior privat spre spaţiul public“ (p. 65). Pe scurt, patogeneza lumii burgheze, în care încă ne regăsim în ciuda me­ta­mor­fo­zelor importante pe care patologia le-a cu­noscut în ultimele două secole, constă din două momente de criză, între care a exis­tat o scurtă perioadă în care monarhiile absolute au încercat fără succes să ţină în frâu conştiinţa morală a individului, ini­ţial religioasă, apoi preponderent seculară, excluzând-o din politică şi îngrădindu-i as­piraţiile nelimitate la spaţiul privat, adi­că subordonând-o autoritar autorităţii pu­blice: „Societatea în curs de dezvoltare im­plică statul suveran într-un proces du­a­list, distanţându-se de el, criticându-l cu aparentă autoritate, judecându-l ca ins­tanţă morală şi încercând totodată să-i aplice sentinţa ca executor secret“ (p. 121); „De aceea, în Republica Li­te­re­lor, fiecare este stăpânul fiecăruia şi fie­care poate fi judecat de fiecare. Războiul civil, pe care statul l-a eliminat, reapare astfel pe neaşteptate; şi asta tocmai în spa­ţiul lăuntric privat pe care statul tre­bu­ise să i-l acorde omului ca om“ (p. 138).

Această strălucită interpretare a unei perioade fundamentale din istoria europeană, pe care Koselleck o va desemna, grosso modo, ulterior, prin sub­stan­ti­vele compuse Schwellenzeit (epocă-prag) şi Sattelzeit (epocă-şa) şi care face o tre­ce­re în revistă a ideilor tuturor gân­di­to­rilor semnificativi, inclusiv dintre cei mai ob­scuri, ai secolele XVII-XVIII, deşi mo­der­nis­tă prin instrumentele de analiză şi ne­u­tră din punct de vedere al atitudinii her­­meneutice adoptate, nu reprezintă mai pu­ţin o recuperare – din partea acestui is­to­ric al Prusiei, dispărute în cenuşa celui de-al doilea război mondial, care va fi în dizertaţia sa de abilitare – a acelui ceva spe­­cific spiritului conservator care a carac­terizat răspunsul germanic sau central-eu­ropean la tensiunile modernităţii. Un tip asemănător de specific german, de as­tă da­tă unul care ţine de tradiţia in­te­lec­tuală uma­nistă nemţească, caracterizează şi ori­gi­nalul demers istoriografic pe care Rein­hart Koselleck – urmând o tendinţă a scri­e­rilor lui Carl Schmitt, căruia de altfel i-a dedicat Critică şi criză – l-a iniţiat apoi îm­preună cu Otto Brunner şi Werner Con­ze: istoria conceptuală (Begriffs­ges­chichte).

Istoria conceptuală este o abordare mo­dernistă interdisciplinară în stu­diul istoriei care, pe de-o parte, cons­tituie o revoluţie în continuitate în ce priveşte tradiţia germană de studiu al istoriei intelectuale, iar, pe de altă par­te, ea reprezintă o replică eminamente ger­mană la istoria socială franceză a celei de-a doua generaţii a Şcolii Annales. Car­tea de faţă nu constituie decât un exer­ciţiu preliminar, în jurul conceptelor de critică şi criză, a demersului ulterior pe care îl va formula programatic Koselleck, dar ea lasă deja să se întrevadă amestecul de erudiţie istorică şi de sensibilitate filo­zofică, de structuralism saussurian şi de hermeneutică heideggerian-gadameriană, de antropologie şi de lingvistică, care va da nota atât de originală a scrierilor sale de mai târziu. Ca revoluţie în materie de is­torie intelectuală, istoria conceptuală re­prezintă o depăşire a acelei istorii a ideilor (Ideengeschichte) dezvoltată în spaţiul german de Friedrich Meinecke (iar în cel anglo-saxon de Arthur O. Lovejoy), prin în­corporarea contextului social şi a reflec­ţiei lingvistice asupra limbii în analiza propriu-zisă a ideilor. În sfârşit, ca replică la istoria socială franceză (şi, într-o mă­su­ră mult mai mică, la istoria socială ger­mană a Şcolii de la Bielefeld), istoria con­ceptuală a lui Koselleck respinge deter­mi­nismul socio-economic univoc, de sor­ginte marxistă, care caracterizează cel mai pregnant aşa-numita paradigmă labrou­s­siană (şi care va fi, mai apoi, abandonat de istoria mentalităţilor a celei de-a treia generaţii a Şcolii Annales), în favoarea unei interacţiuni complexe şi in­de­pen­dente între gândire, întruchipată istoric prin limbă, şi condiţiile socio-economice structurale care permit supravieţuirea şi reproducerea indivizilor umani.

Volumul Critică şi criză de Reinhart Ko­selleck reprezintă o excelentă introducere în intimitatea unei gândiri istorice com­ple­xe, riguroase şi de o largă erudiţie, care nu îşi găseşte corespondent decât în abor­darea înnoitoare a istoriei gândirii politice dezvoltată de istoricul britanic Quentin Skinner, liderul aşa-numitei Şcoli de la Cam­bridge, pe baza filozofiei limbajului lui J.L. Austin; şi, în sfârşit – ca să reluăm încă un trop publicistic mult devalorizat –, el reprezintă un festin intelectual deopo­trivă pentru istorici, filozofi şi diverşi cer­ce­tători în ştiinţele sociale.