Cronica unei „arestări anunţate“

Cartea Sandei Golopenţia, Viaţa noastră cea de toate zilele, publicată spre sfârşitul anului trecut de Editura Curtea Veche (redactor Doina Jela), e fără îndoială o restituire de excepţie, în care documentul şi memorialistica se îmbină, mărindu-şi reciproc puterea de comunicare, prin contrastul registrelor.

Cartea se structurează în jurul dosarelor de filaj ale Securităţii, rezultate din urmărirea timp de 129 de zile (în două intervale din 1948 şi 1949-1950) a lui Anton Golopenţia, tatăl autoarei, sociolog reputat, membru şi coordonator al echipelor Gusti, funcţionar şi apoi director al Institutului Central de Statistică, un specialist în geopolitică, un om integru, cu vederi de centru-stânga, un savant cu un simţ al responsabilităţii ieşit din comun. Anton Golopenţia e în cele din urmă arestat, în 16 ianuarie 1950, şi piere în închisoare un an şi jumătate mai târziu, la numai 42 de ani.

Pornind pe firul consemnărilor cotidiene şi nocturne ale supraveghetorilor filatori, pe care le editează cu scrupulozitate de anticar şi le citeşte cu speranţa de a putea să reviziteze zilele unei copilării în care tatăl nu devenise încă o absenţă definitivă şi de neînţeles, Sanda Golopenţia îşi aminteşte detalii ale vieţii cotidiene, unele aproape uitate, altele ieşind la suprafaţă cu o precizie pe care talentul scriitoricesc al celei care relatează o face mai pregnantă. Locuri, oameni, întâlniri, gesturile şi vorbele părinţilor, ritualuri casnice sau sărbătoreşti, chipurile colegelor de clasă, ale prietenelor, ocupaţiile zilnice, locurile de joacă, lecţiile de franceză, lecturile şi filmele copilăriei, fratele, mama, bunica, chipuri văzute în treacăt, altele care revin în ani, toate închipuie un Bucureşti postbelic (a cărui hartă e trasată de drumurile cotidiene ale celui urmărit), cu repere încă stabile, dar surpate încet, încet, de vremi. Biserica şi piaţa Elefterie, strada dr. Lister, traseul tramvaielor din imediata apropiere, cheiurile Dâmboviţei, Cişmigiul, Calea Victoriei, Calea Plevnei, dar şi locurile mai îndepărtate de locuinţa familiei Golopenţia – lacul Floreasca, Tei, Fundeni, Herăstrău – sunt actori în această naraţiune pe care o citeşti pe nerăsuflate, ca pe un roman poliţist, în care lucrurile se finalizează însă, tragic.

Figura de referinţă, centrul în jurul căruia palpită întregul volum e tatăl: în dubla sa ipostază de intelectual de elită şi om obişnuit. El se simte responsabil de toţi şi de toate. Fidelitatea faţă de proiectele sale de cercetător şi nevoia de a se şti util, chiar atunci când e lăsat fără slujba de la Institutul Central de Statistică (unde îi succedase pentru câteva luni, ca director, lui Sabin Manuilă), sunt chestiuni vitale. Vremurile sunt profund tulburate, dar el încearcă să ţină pasul cu ele, să nu se lase abătut de la lecturi, de la studiu, de la scris (munceşte enorm), în ciuda arestărilor, în ciuda emigrărilor unora dintre colegii lui care ştiau deja că anii pe care îi traversau reprezentau începutul sfârşitului, şi nu un nou început. E greu de spus, în cazul unui om pentru care o astfel de conduită reprezintă un stil de viaţă, în ce măsură febrilitatea cu care se dedică acestor îndeletniciri e legată de presimţirea a ceea ce va urma sau nu. Se ocupă de copii, le organizează timpul duminical, încearcă să-i protejeze, să îi educe şi cultive, să stea cât mai mult cu ei. Ştie sau simte că e urmărit şi, văzând că foştii colegi din Şcoala monografică sau de la Institutul de Statistică sunt pe rând ridicaţi, are motive să creadă că e şi el în pericol, chiar dacă nu se ştie cu nimic vinovat?

Urmăritorii nu îşi pun astfel de întrebări. Traseul pe care îl urmează „obiectivul“ Galop (Anton Golopenţia) e mai degrabă unul monoton. Merge cel mai adesea la Biblioteca Academiei, traversează Calea Victoriei sau trece prin Cişmigiu, se opreşte prin anticariate, răsfoieşte cărţi, cumpără timbre, pune plicuri la poştă (conţinutul lor fiind de mare interes pentru supraveghetorii care le cântăresc cu privirea), merge cu copiii la un cismar sau la pădurea Băneasa, cumpără gaz, pâine sau lapte, merge la cules de struguri într-un sat din suburbie, se întâlneşte cu prietenii, rudele, cu foşti colegi, pentru a primi de la ei sau a le duce înapoi documente la care nu mai are acces, dar de care are absolută nevoie pentru a lucra. De un An Nou îl vizitează pe Dimitrie Gusti, mentorul şi figura numărul unu a Şcolii de Sociologie (monografice) de la Bucureşti. Acesta îşi va pierde curând vila în care locuia, i se refuză orice ieşire la congresele internaţionale la care e invitat. Sunt încă multe consemnările de acest fel, punctate ca de un laitmotiv de ora când Galop s-a întors seara acasă şi de menţiunea că „nu a părăsit domiciliul său în timpul nopţii“ sau „nu s-a întâmplat nimic deosebit“ până dimineaţa, când totul va fi luat de la capăt.

Vinovăţii fabricate

Nimic neobişnuit, am putea spune, dacă am ignora faptul că, puse cap la cap, toate aceste aparent inocente relatări nu au decât un singur scop: acela de a fabrica vinovăţia celui pus sub urmărire, de a-l incrimina. Notele (semnate mai ales de P. Roiu, dar şi de mulţi alţii, consemnaţi de autoare cu scrupulozitate) ce însoţesc rapoartele cotidiene furnizează date despre persoanele pe care Anton Golopenţia le întâlneşte sau vizitează în timpul filării: aflăm cine sunt, unde şi cu cine locuiesc, de ce naţionalitate sau religie sunt, care e situaţia lor politică etc.

Filatorii precizează cu grijă ora şi locul întâlnirilor, din capul locului înregistrate ca „activităţi suspecte“. Sanda Golopenţia se opreşte din când în când asupra tipologiei informatorilor, măsoară „scările răului“, gradele de responsabilitate ale instituţiei care trimite oameni la moarte fără judecată, dar şi a celor care, prin notele şi informaţiile pe care le dau, duc, în cele din urmă, la „luarea în primire“ (a se citi arestarea ) a celui deja prins în plasa lor.

E vorba în această urmărire de ceea ce, în limbajul tehnic al Securităţii, se numeşte „anturaj“: automat, persoanele care îl compun intră la rândul lor în atenţie, lărgind numărul urmăriţilor şi al prezumtivelor „elemente periculoase“. Toate persoanele cu care Anton Golopenţia ia contact în perioada premergătoare arestării, când e filat, sunt potenţial „duşmănoase“. Despre natura relaţiilor care îl leagă de ele va trebui să dea socoteală sub anchetă. Sanda Golopenţia are ideea de a extrage din Ultima carte (dosarul de anchetă editat şi adnotat de ea) fragmente lămuritoare. Puse faţă în faţă cu documentele de identificare a persoanelor din anturaj, de către Securitate, aceste fragmente personalizează raporturile umane şi completează, prin explicaţiile date de cel anchetat, situaţiile evocate în dosarul de filaj. La rândul ei, Sanda Golopenţia intervine pentru a aduce informaţii suplimentare, cunoscute prin arhiva familiei, prin propriile amintiri, prin studiul consecvent pe care l-a întreprins asupra operei tatălui ei (operă pe care ne-a restituit-o, de altfel, integral), prin scurte eseuri care redau un chip celor care sunt, în notele informative, simple nume de „obiectiv“.

Revin astfel spre noi fugitiv sau capătă viaţă prin acţiunile lor, prin relaţiile pe care le au cu familia Golopenţia figuri precum cea a lui Sabin Manuilă, Dimitrie Gusti şi soţia sa, N. Betea, N. Georgescu- Roegen, Anton Raţiu, Iuliu Mălinaş, C. Pavel, Nicolae Economu, M. Biji, dr. D.C. Georgescu, G. Retegan, dr. Octav Costăchel, Petre Comarnescu, Ion Chibulcuteanu, Mircea Vulcănescu cu soţia sa Margueritte şi fetele Măriuca şi Sandra Vulcănescu, Ion Negru, Aurora Ciorcovescu (secretara lui Sabin Manuilă), traducătorul Dan Duţescu şi fiica lui Taina, profesorul Nicolae Stamatin şi fetele lui, cu care Sanda Golopenţia lua ore de franceză de la domnişoara Economidis, Elisabeta Jebeleanu (pe primul loc al întâlnirilor suspecte), Valeriu Butură, Lena Constante, Aurel Bauh. O parte dintre aceşti „indivizi“ şi „individe“, cum sunt numiţi de filatori, i-au fost colegi lui Anton Golopenţia la Institutul Central de Statistică, „o pepinieră de elemente nesănătoase“ - apreciază Securitatea -, o parte sunt colegi monografişti cu care a făcut teren, alţii au intrat întâmplător pe traseul vieţii sale sau, din eroare, în obiectivul filatorilor (o listă a lor la pp. 109–113). Nu i-am pomenit pe toţi. Cărţile lui Rostas Zoltan despre „monografişti“ sunt un complement util pentru cei interesaţi să-i cunoască mai îndeaproape. Lena Constante şi-a publicat memoriile de închisoare, poate şi alţii dintre cei aflaţi în anturajul lui Anton Golopenţia.

Istorii întretăiate

Aş reţine şi comenta aici un fragment care îl priveşte pe fotograful Aurel Bauh, pentru că istoria aceasta se înnoadă imprevizibil cu o alta. „Fotograf de excepţie - cum precizează Sanda Golopenţia - cu care tatăl ei a lucrat pe teren ori de câte ori a avut nevoie de imagini de calitate“, Aurel Bauh avusese un atelier foto pe strada Popa Rusu nr. 7 din Bucureşti, până prin anii ‘49, cum menţionează Securitatea. În acelaşi an îl vizitase Anton Golopenţia pentru a recupera câteva fotografii de teren. „Fotografii ale lui au devenit de mai multe ori, pe vremea când Anton Golopenţia era redactor la Sociologie românească (ne spune Sanda Golopenţia), coperte ale revistei. Sunt sensibile, cadrate atent, simbolice de fiecare dată. În spatele lor se ascunde meditaţia şi empatia unui om care a ştiut de fiecare dată ce conta cu adevărat“. În declaraţiile date sub anchetă, Anton Golopenţia face referire la relaţiile sale cu Bauh, invocând un episod care arată că legătura lor nu era doar profesională, ci şi una de mare prietenie şi încredere, din moment ce, în 1943, prin februarie, Bauh îl roagă să ducă „o sumă mai mare evreilor din ghettoul de la Golta, printre care se găsea cumnatul său“ (citat din Ultima carte, p. 329 la p.156 din Viaţa noastră cea de toate zilele).

Anton Golopenţia se afla pe teren în acea zonă, pentru a participa la inventarierea familiilor de români de la Bug. Misiunea încredinţată de Bauh, deosebit de periculoasă într-o perioadă de război, a fost îndeplinită cu succes, dar şi cu neaşteptate şi dureroase consecinţe pentru cea care avea să preia banii şi scrisorile trimise de la Bucureşti. Era vorba de Sonia Palty, născută Follender, fiica cumnatului lui Aurel Bauh. În tulburătoarea ei carte-mărturie, publicată în mai multe ediţii la Editura Dacia, Evrei, treceţi Nistrul !, aceasta relatează episodul, fără să ştie că mesagerul era Anton Golopenţia. Avea să descopere acest lucru, mai târziu, când avea să citească, oarecum întâmplător, Ultima carte şi avea să îi scrie Sandei Golopenţia o impresionantă scrisoare, publicată de aceasta în Anton Golopenţia, Românii de la Est de Bug (după ce apăruse în Viaţa noastră, la Tel Aviv).
Memoria a funcţionat în acest caz pe principiul vaselor comunicante, iar portretul lui Anton Golopenţia se completează neaşteptat şi recuperator pentru fiica sa, care şi-a dedicat o mare parte din energii pentru a face ceea ce acesta, dispărut tragic şi nedrept (implicat în procesul lui Lucreţiu Pătrăşcanu), nu a apucat să facă. Găsim în Viaţa noastră cea de toate zilele pagini în care aflăm de proiectele lăsate în lucru, pe care Golopenţia le găsea necesare în devenirea României de după război: împărţirea în patru regiuni economice a teritoriului ţării, măsuri speciale pentru promovarea regiunilor nevoiaşe şi înapoiate, pentru îmbunătăţirea educaţiei şi a situaţiei sanitare, consultarea cetăţenilor în legătură cu felul cum ar dori să evolueze localităţile în care trăiesc etc. (vezi Anexa volumului).

Sfârşitul

Ce făcea Anton Golopenţia, conform filatorilor, în ultimele două săptămâni înainte de arestarea din 16 ianuarie 1950? Iată câteva dintre consemnări: iese de acasă împreună cu copiii, îi plimbă într-una din zile cu sania (6 ianuarie), pune o scrisoare la cutia de scrisori de la Podul Elefterie, ia tramvaiul nr. 14 din staţia dr. Victor Babeş, merge la chioşcul de pâine şi la Aprolacta cu o plasă şi o sticlă în mână (se întoarce cu ele goale, negăsind nici lapte, nici pâine), se plimbă 10 minute pe str. Plevnei cu o individă „care îi dă un plic mare de culoare albă, plicul era plin“ (sublinierea aparţine filatorului şi întâlnirea se repetă în altă zi, când cu aceeaşi „individă“ face schimb de hârtii dintr-o mapă), cumpără timbre şi scrie scrisori, merge la Biblioteca Academiei (în 4 ianuarie, de pildă, intră la ora 11,15, iese la ora 20 şi merge pe jos acasă), cumpără carne de la Comcar sau flori din Piaţa Nicolae Bălcescu, stă la coadă pentru unt sau altădată pentru o lămâie, ia un ziar de la debit, merge la mesagerie la Gara Filaret de unde ridică o lădiţă cu mere trimisă de la Cluj de Valer Butură (se bucură de mere, nu se ştie însă dacă a apucat să le mănânce), face câteva scurte vizite, cumpără două maculatoare, îşi plăteşte abonamentul de telefon (pe care nu l-a dorit şi prin care îi sunt urmărite convorbirile), se întâlneşte la restaurantul din apropierea locuinţei cu „doi indivizi“ deja identificaţi (sunt Retegan şi Ştefănescu, cum va explica sub anchetă). În 3, în 12 ianuarie şi în preziua arestării (15 ianuarie) nu iese deloc din casă. În sfârşit, această cronică a unei „arestări anunţate“ se încheie în data de 16 ianuarie cu menţiunea că la ora 19,55 când Anton Golopenţia iese de la Biblioteca Academiei, unde intrase la ora 14,25, „este dat în primire tovarăşilor de la Secţia a II-a“.

Urmează în contrapunct comentariul Sandei Golopenţia: „Noi nu ştim nimic, ne e luat, dispare, cu servietă, cu palton. Ca un făcut, nota de supraveghere nu descrie îmbrăcămintea cu care a plecat de acasă, pentru todeauna, tata. Va fi fost, probail, paltonul gri închis, fularul în multe culori şi pălăria maro; o vestă de tweed verzui sau costumul. Le-a purtat în celulă, în timpul anchetei, cu paltonul s-a învelit, până când s-a ros, zdrenţuit, topit“ (p. 286). Aşa se dispărea în acei ani de acasă, de pe stradă, de la serviciu. Un inventar al obiectelor rămase în urma decesului „lui A. Galopenţia(!!!) şi predate de serg. major Luca Andreev din MAI Serviciul Închisori, locotenentului Constantin Toma din MAI serviciul «C»“ (reprodus după Ultima carte, pp. 653–654) dă o imagine mai completă asupra celor găsite asupra obiectivului Galop în momentul arestării. La 6 noiembrie 1954, Ştefania Cristescu primeşte aceste obiecte de la o persoană necunoscută, cu excepţia buletinului de identitate, „a câtorva notiţe“ şi a livretului militar.

Din memoriul ei, din 1968, ştim că în seara arestării a urmat şi o percheziţie acasă în str. Lister nr. 7. Ce avea să se petreacă mai apoi aflăm printr-o scurtă frază ca o cădere de cortină: „Cu timpul, sfâşierea creşte, nu scade“.

Se pare că, după memorii şi mărturii, e vremea dosarelor de Securitate - accesibile prin intermediul CNSAS şi a deschiderii arhivelor – să ne dezvăluie partea tăcută, cenzurată, a unui trecut care vorbeşte dureros prin ele. Dar care ne învaţă şi cum funcţiona instituţia represivă cea mai importantă a statului comunist. Recentul manual Învăţând istoria prin experienţele trecutului (conţinând şi mărturii ale celor care şi-au văzut dosarul de urmărire individuală), un reader editat de Virgiliu Ţârău şi echipa sa de tineri cercetători de la CNSAS, cărţile editate de Cristina Anisescu, Ultimii şapte ani de acasă, cartea lui N.C. Munteanu (redactor tot Doina Jela, la Curtea Veche) mi se par a fi, în acest sens, dintre cele mai izbutite de până acum.

Viaţa noastră cea de toate zilele are însă un surplus de densitate, combinând o rigoare lipsită de orice emfază cu o vibraţie sfâşietoare, pusă în surdină. //