Pe aceeași temă
Volumul are o geometrie interesantă, el antologhează până la un punct un serial discuţionist care reuneşte la o masă rotundă doi oameni ai dialogului, un distins politolog cu o prestigioasă carieră academică, profesorul Vladimir Tismăneanu, şi un eminent filolog, Mircea Mihăieş, alături de Horia-Roman Patapievici, unul dintre artizanii noului format al unei construcţii culturale care poartă numele de ICR (Institul Cultural Român). Un spirit coroziv şi curajos, Mircea Mihăieş imprimă dialogului un accent polemic şi o tensiune constructivă. Numele lui Vladimir Tismăneanu este legat istoric şi de principala temă a cărţii, decomunizarea, politologul fiind cel care a condus Comisia Prezidenţială pentru Analiza Dictaturii Comuniste din România, în baza căreia preşedintele în funcţie la acea dată, Traian Băsescu, a condamnat în mod oficial, în faţa Parlamentului României, regimul comunist ca regim ilegitim şi criminal, pe data de 18 decembrie 2006. În ciuda unei relaxate convivialităţi, din tonul acestor entretiens răzbat câteva elemente esenţiale care lipsesc adesea dezbaterilor româneşti pe teme politice: nevoia de clarificare conceptuală, de plasare a discuţiei în cadrul istoriei ideilor şi a istoriei culturii şi civilizaţiei în general, de argument nuanţat şi urmărit într-o consecuţie logică. Alte caracteristici evidenţiate de dialogul între cei doi prieteni sunt temperanţa şi ironia, dublate de respectul pentru restabilirea adevărului istoric şi preocuparea pentru edificarea unui nou regim al memoriei.
Volumul mi se pare articulat pe două mari direcţii. Prima are în vedere autopsierea regimului comunist şi analiza unei postume existenţe spectrale, viaţa de apoi a comunismului românesc. Din acest punct de vedere, Vladimir Tismăneanu realizează o excelentă radiografie a tranziţiei ca fenomen a cărui complexitate necesită o investigaţie aproape forensică în corpul - „cadavrul răsturnat“, cum îl numea Bernard-Henry Lévy - Leviathanului comunist, dar şi o permanentă interogaţie asupra caracterului mutagen, proteic, al corpului ideologic, doctrinar, al regimului.
Modelul dialogic presupune o naraţiune bine închegată, jalonată de teme şi subteme a căror recurenţă subliniază punctele de articulaţie ale problematicii româneşti a decomunizării, parcurs istoric dificil şi încă neîncheiat. Implicarea directă a demersului civic, dar şi experienţa intelectuală îl plasează pe Vladimir Tismăneanu în interiorul acestei tranziţii, fenomen de care încearcă să se distanţeze critic, un mecanism de reglaj dificil în căutarea a ceea ce este cu adevărat important, a mizelor intelectuale şi morale. Aceste mize sunt recuperabile la o analiză nuanţată a premizelor tranziţiei, a reglajelor mentalitare şi ideologice, a opţiunilor politice într-o societate minată de tensiuni şi fracturi, o societate în care ţesutul civic necrozat se reconstruieşte lent.
A doua direcţie a dialogului instituit între cei doi prieteni scoate în evidenţă o pedagogie a memoriei şi democraţiei bazată pe înţelegerea fundamentală a primilor 20 de ani de democraţie, adesea „originală“. Dialogul se constituie ca un exemplar model de reflecţie asupra unei perioade pline de echivocuri şi omisiuni strategice, ca un model de încredere în valorile democraţiei liberale. Discuţiile acompaniază opera propriu-zisă a politologului şi invită la o lectură în paralel, demersul public fiind însoţit permanent de cel teoretic, argumentul ştiinţific de reflecţia morală. Astfel, Vladimir Tismăneanu adoptă ceea ce cu o sintagmă inspirată a numit „etica neuitării“ şi titlul antologiei textelor Monicăi Lovinescu, volum pe care l-a coordonat şi care evocă tocmai necesitatea captării memoriei în recipientul unei conştiinţei civice, modelul exemplar oferit de Monica Lovinescu şi Virgil Ierunca.
Dialogurile se constituie şi ca o cronică politică a anilor tranziţiei, traversând momente obscure, parţial clarificate, atitudini litigioase, controverse, edificând o întreagă sintaxă politică. Biografismul devine un instrument-cheie pentru o hermeneutică particulară, iniţiată cu volumul Arheologia terorii, care, la rândul lui, nuanţa o serie de prosopografii ideologice prezentate la Europa Liberă. Calitatea de atent observator atât intern, cât şi extern al tranziţiei este dublată la Vladimir Tismăneanu de o cunoaştere aprofundată a resorturilor lumii comuniste de dinainte de 1989 şi în special a acelei lumi a esthablishmentului totalitar, ceea ce îi sugerează adeseori configuraţia invizibilă, hermetică, a solidarităţilor şi afinităţilor postrevoluţionare. Prin acest fapt, cartea oferă un incitant profil al tranziţiei româneşti pus în relaţie cu ceea ce s-a petrecut în fostele ţări comuniste – Polonia, Ungaria, Cehoslovacia, Germania Democrată etc. În plus, cei doi interlocutori realizează prin această hermeneutică a nuanţelor şi o implicită cartografiere a liniilor de forţă şi a punctelor de tensiune în evoluţia României postdecembriste. O carte excelentă, O tranziţie mai lungă decât veacul poate acompania într-un mod convivial şi pertinent cărţile de politologie. //
// VLADIMIR
TISMĂNEANU,
MIRCEA MIHĂIEŞ
// O tranziţie mai lungă
decât veacul
// Editura Curtea Veche
// Bucureşti, 2011.
