Cronica unei vieți neașteptate: Gabriel García Márquez (1927-2014)

Trei zile de doliu național au fost declarate de președintele Columbiei Juan Manuel Santos în onoarea scriitorului Gabriel García Márquez. Celebrat și în Mexic, unde trăia, cu întreruperi, încă din 1961, știrea decesului său a întristat mapamondul.

Gabriel García Márquez este adesea echi­valat cu America Latină pentru că atât de multe dintre romanele și povestirile sale au devenit reprezentative pentru o lume neînțeleasă, privită de sus, abuzată. Pentru mine, care m-am îndrăgostit ire­me­di­a­bil de America Latină, la în­ceput ghid mi-a fost și El Ga­bo (așa cum i se spune pe tărâmul lui), cu re­a­lis­mul său magic, nu fruct al ima­ginației, ci tocmai al unui re­al cu inserții ne­aș­teptate, dar explicabile aco­lo. Tă­râm magic marcat de su­fe­rință continuă, dar și de frumusețe uni­că.

Celebru odată cu publicarea romanului său vândut în mai mult de 30 de milioane de exemplare, Un veac de singurătate (1967), El Gabo primea în 1982 Premiul Nobel pentru Literatură, ocazie cu care ți­nea un discurs cu titlul Singurătatea Ame­ricii Latine. Discursul trecea în revistă conflictele, războaiele, loviturile de stat, durerile mereu actuale ale Americii Latine și la care Europa rămâne(a) indiferentă.

De altfel, Márquez declara: „scriu mai ales despre realitatea pe care o cunosc, despre realitatea Americii Latine... orice in­terpretare a acestei realități trebuie să fie politică. Nu pot scăpa de propria mea ideologie atunci când interpretez rea­li­tatea în cărțile mele; ele sunt in­se­pa­ra­bile“. Această realitate traversează toate scrierile sale, dar devine mai clară în anu­mite dintre acestea, precum: Generalul în labirintul său (1989), despre ultima pe­ri­oadă din viața lui Simon Bolivar, unul din­tre liderii independenței latino-americane; Aventura lui Miguel Littin, clandestin în Chile (1986) despre furișarea în Chile a re­gizorului cu același nume pentru a filma realitatea din timpul dictaturii lui Pi­no­chet; Toamna patriarhului (1975), unul dintre marile romane ale dictatorului (spe­cie caracteristică Ame­ricii La­tine și care apare în anii 1970), cristalizând una din­tre figurile care domină is­toria atâtor țări latino-ame­ricane, un dictator imor­tal care rătăcește, solitar, prin camerele imensului său palat. Jurnalist înainte de a deveni scriitor, García Márquez a con­ti­nu­at să scrie presă, eseu și după ce și-a con­sacrat zilele literaturii. Astfel apare Știri des­pre o răpire (1996), o documentare a con­textului columbian de la începutul anilor 1990, când Pablo Escobar, faimosul lider al cartelului de la Medellín, comanda răpirea mai multor columbieni, victime di­recte ale conflictului intern între traficant și stat.

Márquez a fost implicat politic, ca ma­jo­ri­tatea artiștilor latino-americani, cu un an­gajament la stânga, pentru că în această parte a lumii dreapta este de obicei apa­najul oligarhiei, pe alocuri încă de­ți­nă­toare a unor părți impresionante din țări întregi. De fapt, așa cum declara și fostul său amic, iar mai apoi inamic, peruanul Mario Vargas Llosa, în America Latină, un artist, un intelectual nu poate sta de­o­parte, el trebuie să se implice în viața ce­tății. Deși alături, cei doi au urmat în­ce­pând cu 1976 drumuri diferite: Márquez ră­mânând aproape de Fidel Castro și de mișcările de gherilă (dominante în anii 1960–1970), iar Llosa devenind un liberal, chiar neoliberal, atunci când candida la președinția Peru în 1990. Prezent încă de la începutul regimului Castro alături de acesta, Márquez nu l-a părăsit niciodată. El a participat în mod direct la crearea age­nției de presă cubaneze Prensa Latina, dar și a unei importante școli de film, în 1985, tot la Havana, în care mari regizori ai lumii (Coppola, Costa Gavras) au în­vă­țat de la Márquez. Blamat fiind că nu l-a abandonat pe Fidel în ciuda dovezilor de abuzuri contra drepturilor omului în Cu­ba, El Gabo a încercat să amendeze abor­darea amicului său Fidel, intervenind în medierea între Washington și Havana în timpul președinției lui Clinton, dar și dis­cret pentru eliberarea mai multor disi­denți încarcerați de Castro. Într-un in­terviu acordat The New Yorker, în 1999, recunoștea prietenia privilegiată care îl leagă de Fidel Castro, marcând în același timp limitele acesteia, date de caracterul privat pe care și-l păstra Fidel.

Nu doar creator al unor mituri legate de America Latină, dar și participant direct la scrierea istoriei zonei, García Márquez era un actor angajat. Astfel, el s-a im­pli­cat și în conflictul intern columbian, nu doar ca jurnalist, scriind despre La Vio­len­cia (1948-64, una dintre perioadele cele mai violente din istoria Columbiei, timp în care partizanii conservatorilor și libe­ra­lilor s-au luptat, cu un bilanț de peste 200.000 de victime), dar și folosindu-se de statura sa, ca unul dintre cei mai res­pec­tați columbieni în ceea ce privește me­die­rea dintre mișcările de gherilă, FARC (For­țele Armate ale Revoluției din Co­lum­bia), ELN (Armata de Eliberare Na­țio­na­lă) și guvernul columbian, în anii 1990. Már­­quez a participat de altfel și la ne­go­cierile privind conflictele din Nicaragua (fiind sus­ținător al Frontului Sandinist de Eli­be­rare Națională) și El Salvador.

Toată America Latină îl plânge pe unul din­tre giganții săi. //