Pe aceeași temă
Recapitulându-și reportajele care l-au făcut faimos, Albert Londres a trecut în dreptul seriei de douăsprezece articole, publicate în vara lui 1924, între 23 iunie-20 iulie, în ziarul Le Petit Parisien despre Turul Franței, un sigur cuvânt – o idioțenie.[1] De altfel, este singura etapă, să-i spunem mai sportivă, din cariera sa de reporter curios, incredul și angajat, și aceasta se datorează nu neapărat pentru că i-ar fi plăcut ciclismul, ci pentru că putea studia elementul său favorit – umanitatea – în mișcare. Nu trebuie să fii expert în ciclism ca să observi ce se întâmplă cu cicliștii.
Relatarea lui Albert Londres începe la 22 iunie 1924, în portul Le Havre, de unde s-a dat startul celei de-a 21-a ediții a Turului Franței. Istoria Turului este fascinantă în sine și, chiar dacă nu face obiectul acestei (de)scrieri, nu putem să nu menționăm faptul că a fost înființat în anul 1903, la inițiativa ziarului sportiv francez L’Auto, aflat în acea perioadă în concurență cu un alt ziar sportiv (Le Velo). Ideea de bază era organizarea unei competiții cicliste cum nu mai exista până atunci, care să lege toate marile orașe ale Franței. Din 1903 până acum au fost organizate 111 ediții, doar în perioada 1915-1918 și 1940-1946 competiția nederulându-se, din cauza războaielor mondiale, în care Franța a fost implicată din plin. Publicul primei ediții a fost între 200.000 și 500.000 de oameni. Dacă nu a fost neapărat numeros în provincie, parizienii s-au înghesuit în număr mare ca să-i vadă pe cicliști sosind în Parc des Princes, iar Ziarul L’Auto și-a dublat tirajul, ca urmare a acestui eveniment. Neexistând televiziuni sau posturi de radio, publicul cumpăra ziarul pentru a vedea derularea Turului, astfel încât ediția care relata ultima etapă a ajuns și la 135.000 de copii[2]. Se citea și se comenta în bistrouri, cafenele sau restaurante. De aceea se explică și interesul ziarului generalist Le Petit Parisien pentru această competiție, descrisă de Albert Londres altfel decât până atunci. Începutul primului său articol este relevant în acest sens: „Ieri, încă cinau la ora unsprezece și jumătate seara, într-un restaurant din dreptul porții Maillot; am fi putut jura că era vorba despre o petrecere venețiană pentru că acești oameni, purtând tricouri pestrițe, semănau de departe cu niște lampioane”[3].
Etapele erau extrem de lungi pentru mijloacele tehnice existente în epocă, fapt ce punea la mare încercare starea de sănătate a sportivilor. De remarcat este și faptul că Turul se afla într-o perioadă romantică, la el putând lua parte și cicliști amatori, care nu erau angajați de o echipă profesionistă. Etapele puteau avea atât trei sute de kilometri pe zi, cât și mai mult de patru sute. Început în portul normand Le Havre, Turul era menit să lege orașele mai mari din Franța, ajungând la Nantes, în Bretania, coborând în Acquitania, la Bordeaux. Cele mai grele etape erau cele montane, precum aceea din Munții Pirinei sau Alpi, pentru că aici aveau loc celebrele cățărări. Se urca pe bicicletă până la altitudinea de 1.950 de metri. La Puymorens[4] „vântul sufla, parcă ar fi pe mare, cu sunetul său de mătase, așa cum o face în pânzele unui velier cu trei catarge. Furtuna cuprinde munții precum o prelată.” [5]
Etapa cdin Pirinei a fost câștigată de vajnicul Ottavio Bottechia, singurul care părea să nu fie extenuat de efortul supraomenesc dintre toți șaizeci de cicliști care mai rămăseseră în cursă până în Pirinei. Dar, notează ironic Londres, nici lui Bottechia nu-i mai ardea să cânte (el fiind italian). La Perpignan, un bătrân trage o concluzie plină de substanță, desemnându-i cu degetul – Toți sunteți niște băieți curajoși.
Reporterul ziarului parizian, nefiind deloc un pasionat al sportului, își permite să prezinte realitatea nefardată – cicliștii erau niște adevărați cruciați ai Turului Franței. Asistă și la un fel de grevă a fraților Pelissier și Ville la adresa organizatorilor, care le interziseseră cicliștilor să-și arunce în natură tricourile sau maiourile cu care plecau la începutul cursei. Dacă pe dedesubtul tricoului mai avea unul și un maieu, exact cu acest număr de piese vestimentare trebuia să se prezinte la finalul etapei, altfel riscând să fie depunctați, fapt ce a provocat furia lui Henri Pelissier (1889-1935). În semn de protest, cei trei s-au oprit într-un bistrou din Coutances, unde au servit o ciocolată caldă, spre stupefacția sătenilor, care deja îi percepeau ca pe niște adevărate vedete. Dându-le de urmă, Londres discută cu cei trei, notează impresiile lor despre duritatea probelor și se lasă fotografiat. Fiecare ciclist era dotat cu câte trei borcane cu medicamente, prafuri și pudră pentru a-și obloji rănile. Relatând cea de-a șaptea etapă a Marii Bucle, așa cum mai este cunoscut (Turul se învârte în jurul Franței, care are o formă hexagonală), Londres se dezlănțuie la adresa organizatorilor, care îi urmau pe cicliști în mașini, pe care reporterul le aseamănă cu un cortegiu funerar, format din dric, preotul era în a doua, familia care își plângea mortul, în a treia etc. Henri Pelissier, câștigătorul ediției precedente a Turului, a avut nenumărate conflicte cu fondatorul Turului, Henri Desgrange, pe care-l acuza că-i trata pe sportivi în mod barbar, ca pe niște sclavi. Nu avea să termine nici următoarea ediție a Turului, iar apoi s-a retras. A avut parte de o moarte tragică, în 1935, fiind împușcat de iubita lui de atunci, cu douăzeci de ani mai tânără decât el, cu același pistol cu care soția lui Pellissier se sinucisese cu doi ani înainte.
După etapa din Pirinei, a urmat cea din Midi (sudul Franței), mult mai frumoasă și pentru că toată lumea se afla pe marginea drumurilor, pe unde treceau concurenții. Acum a avut loc și un accident grav, lui Huot i s-a spart un cauciuc, a căzut, mașina în care se afla Albert Londres l-a evitat, dar o a doua l-a izbit din plin, ciclistul ajungând la spital. Diversele autovehicule care însoțeau grupul mergeau la o distanță prea apropiată de grupul de sportivi. Din Nisa, Londres semnează o nouă corespondență, datată 8 iulie 1924, „Te obișnuiești cu orice. Este suficient să urmărești Turul Franței pentru ca nebunia să înceapă să ți se pară o stare naturală.”[6]. Organizatorii nu uitaseră partea de est a Franței, bucla trebuia închisă, cea mai grea etapă fiind aceea din Alpi. În mașina sa Renault, Londres îi compătimea pe cicliști: „Nu le vorbeam, îi cunoșteam pe toți și totuși nu mi-ar fi răspuns. Atunci când privirea lor o întâlnea pe a mea, îmi aduceau aminte de un câine pe care l-am avut și care înainte de a muri mă chema pentru a fi martorul durerii sale profunde, de a fi obligat să părăsească acest pământ”[7]. La Grenoble, cicliștii îi mărturisesc, unul după altul, doar atât: „Îmi e frică”. Nu numai urcușurile erau extenuante, dar și coborâșul putea fi periculos, căci bicicletele atingeau și 60 km/h. Următoarea etapă a fost de la Metz la Dunkerque. „Ploua și vântul sufla, era o vreme de nu ar fi trebuit să scoți nici măcar un porc din India pe balcon.” Startul la Metz s-a dat la miezul nopții! Șoselele din nordul Franței, grav afectate și de desfășurarea războiului, nu semănau deloc cu cele perfecte de acum, ele fiind pavate cu piatră cubică, ce afecta cauciucurile bicicletelor. Ultima etapă a fost între portul normand și Paris, dar nu a mai fost relatată de reporterul parizian. Cert este că, din 150 de concurenți, numai 60 au reușit să termine Marea Buclă, ceea ce dovedește destul de clar duritatea ei.
Londres menționează numele mai multor cicliști care au luat parte la Turul din 1924 (unul vânduse ziarul la care scria pe străzile din Paris), dar portretul italianului Ottavio Bottechia (1894-1927) iese în evidență. Analfabet devenit ciclist profesionist cu doi ani înainte, el se prezenta drept un muncitor al ciclismului. În timpul războiului, pe frontul italian, căpătase experiență, căci fusese curier pe bicicletă între trupele de elită ale bersaglierilor și statul-major din spatele frontului. Făcut prizonier de trei ori, de fiecare dată a reușit să evadeze pe bicicletă. Pedala pe orice vreme. Concura pentru echipa franceză Automoto-Hutchinson și era un antifascist convins, ceea ce a provocat furia adepților regimului lui Mussolini. Bottechia avea să câștige edițiile din 1924 și din 1925 ale Turului, deținând maioul galben din prima etapă până la final. Ottavio Botechia a devenit celebru și acasă, în Italia. Bottechia a mai trăit doi ani după câștigarea celui de-al doilea titlu francez, căci în anul 1927 a fost găsit agonizând pe marginea unei șosele din regiunea sa natală, Friuli. Dus la spital, a intrat în comă și a murit. Moartea sa rămâne un mister, dar o ipoteză luată în seamă este aceea că ar fi fost bătut de niște militanți fasciști din regiune. În septembrie 1927, chiar Albert Londres avea să publice un articol[8] în care avea să susțină această teorie. În anul 1987, Enrico Spitaleri avea să recreeze incidentul. Antrenându-se, Bottechia ar fi ajuns pe bicicletă în comuna Caluzetto, din regiunea Friuli-Venezia-Giulia, unde ar fi fost oprit de un grup de fasciști, care l-ar fi lovit violent. Biciclistul ar fi avut puterea să se ridice, să se urce pe bicicletă, pentru ca numai patru kilometri mai departe să se prăbușească inconștient. //
*Capitol din volumul „Pe urmele unui reporter curajos: Albert Londres”, în curs de definitivare.
