Cu Gascanul in brate(si legea morala in noroi)

Cata vreme a trait subiectul ei principal, problema predestinarii, a harului si a calitatilor sale contradictorii in lumea Rasaritului a fost astupata de ticalosia care tine in mod curent locul moralitatii publice la români. Indata dupa moartea lui Nicolae Dobrin, aceeasi lume mica, aceeasi adunatura solidara si unsuroasa de minimitici, aceeasi hoarda de hoti, curve, smecheri si analfabeti, aceeasi mocirla care-si tine de cald si de inalt si de bine a deschis gura. Si cate a avut de spus! L-au regretat si l-au incoronat imparat, au descoperit ca a fost Cel Mai Mare Fotbalist Român al Tuturor Timpurilor, Amin! O! Si de ar fi fost numai asta! Insa românul are o relatie speciala cu meritul. Tine sa il celebreze de-a binelea si pe de-a-ntregul, dupa ce nu mai e un pericol, dupa ce purtatorul a disparut, devenind, convenabil si culcat in pamant, pista de pe care decoleaza marinimia si recunostinta corului de golani. Detractorii de ieri, colindatorii de astazi! Prin urmare, toti cei ce au scos maduva din fotbalul pe care ni l-a lasat Dobrin si toti cei ce s-au priceput atat de bine sa-l treaca cu vederea sau sa-l lase sa pasca prin balariile Pitestiului, doar-doar s-o irosi, au dat acum buzna la marginea sicriului. Toti sau aproape toti.

Hai Dinamo! Spune ceva!

 A lipsit Angelo Niculescu, marele antrenor care a descoperit, in mod cu totul senzational, ca Dobrin nu e Hundert Prozent german, nu trage de haltere si nu buchiseste scheme tactice. Niculescu l-a lasat pe tusa, in Mexic, si a adaugat, astfel, ceva important la prodigioasa istorie a conspiratiei românesti impotriva talentului. N-au fost de fata nici bunii amici dinamovisti ai raposatului. Poate a fost mai bine asa. Dar nici nu i-am auzit incercand, macar acum, sa lamureasca lucrurile: a fost sau nu Dobrin victima unei urzeli de clan dinamovist care nu i-a iertat solistica si nepasarea fata de puterile vremii? Iar daca n-a fost asa, de ce s-au ferit de subiect, de unicul subiect, si Cornel Dinu, si Mircea Lucescu, si Radu Nunweiler, de la care n-am auzit o vorba? Poate n-a fost asa. Poate Dobrin a fost un neispravit. Oricum a fost, oricat de nelegendar si mizer, adevarul trebuia rostit. Doar stim: Dobrin a baut tot ce curgea pe Arges in jos. Curaj! Cinstea n-are de ce sa se teama. Dar clanul Dinamo a tacut. Si l-a trimis pe un oarecare Borcea la marginea sicriului. Ce cauta acolo? Simplu: era trimisul nesimtirii care nu moare. Al singurei si adevaratei forte de prasila româneasca: darul de a naste spontan ticalosia si de a o renaste cu generatia urmatoare. Lucescu, Dinu si Nunweiler au fost, macar, fotbalisti mari. Turcu e groparul lui Dinamo, dar, cu priceperea lui scarboasa de a invarti bani in tomberonul care indestula pana mai ieri militieni si securisti, Turcu respecta o traditie. Singura traditie dinamovista. Nu-mi pare rau sa o spun, desi l-am iubit pe Dumitrache, asa cum l-am iubit pe Dobrin. Suporterii lui Dinamo vor intelege: si ei l-au iubit pe Dobrin, mai ales dupa ce le-a facut in meciul acela anormal pe care l-a incheiat infigand un harpon oblic, al patrulea, in Ancuta, portarul uitat, si in pretentiile la titlu ale unei echipe care a castigat prea des campionate numai pentru ca asa hotarase Conducerea. Ba de Partid, ba de Stat. Aici apare cursivitatea lui Turcu si aici se uneste el cu marea traditie. Clanul il recunoaste. Cata dezordine si ce destrabalare la marginea sicriului!

Hai Cartarescu! Suteaza din lira!

Insa de ajuns! Nicolae Dobrin a murit tanar, genial si exilat a doua sau a treia oara. Prima oara, din Mexic, la Pitesti. A doua oara, de la Madrid, la Pitesti. A treia oara, dupa 1990, din Pitesti, la Pitesti. A fost uitat adica. Acolo unde trebuia sa se inalte, din timp, un monument s-au strecurat, insistent, ca ierburile mici printre pietre funerare, amintirile si dragostea sfasietoare a milioane de români. L-au tinut la piept. Nu l-au uitat si au sperat. Dar au fost singuri. 18 ani batuti pe muchie si la scor, nimeni n-a scris si n-a strigat, in ziare si in carti, ca Nicolae Dobrin a fost un dar ceresc, si anume un dar ceresc refuzat si izgonit. Timp de 18 ani, n-au avut habar ca prin fotbalul românesc a trecut un zeu. Deodata, dupa ce omul din zeu s-a stins, au tabarat in scris, cu epitetele lor tarzii si mici. Bineinteles, si-au adus aminte ca au stiut ca Dobrin e Dobrin. Au uitat sa o si scrie, la timp, cat mai era timp. Numai cateva nume de ziaristi au indraznit si au strecurat cate un rand, un pasaj, un articol, un capitol de carte. Remarcabil. Dar insuficient fata de maretia naucitoare a lui Nicolae Dobrin, omul modest, fulgerat de un har fara pereche. Aici, in acest punct anume, se incheie Jurnalul de frustrat la capataiul lui Dobrin. Si de aici incepe discutia cu care ii suntem datori. Discutia, nu evocarea. A-l chema iar prin mij loace poetice pe Nicolae Dobrin ar fi o eroare. Dobrin are nevoie de justitie si de reparatii morale, nu de odele pe care le-ar fi meritat in timpul vietii. Ramanem, adica, in afara fotbalului. Acolo totul e clar si hotarat: cel mai mare fotbalist român al tuturor timpurilor a fost o exceptie imateriala si supranaturala, intr-o lume grea de materie ranceda. Asta nu mai e de discutat. Se poate pune in poezie, in vers lung de epopee. Eu nu sunt in stare. Cartarescu, da. El ar trebui, daca vreodata va intarzia printre ruinurile vreunei peluze, sa scrie in vers lautaresc despre minunea blonda si blanda care a plutit, fara ambitii, pe deasupra noastra. A ramas in urma lui atata seu de poezie cat sa tina in viata o armata de mistici si un norod de esteti. Despre fotbalul lui Dobrin nu mai e nimic de spus, pentru ca desavarsirea nu sufera barfele profesioniste ale criticilor. Dar despre intelesul lui Dobrin, figura din mijlocul unei enorme drame culturale nationale, e totul de povestit si de gandit. Aici pot spune cate ceva.

Mistic la serviciu, cuminte acasa

 Nicolae Dobrin a fost un geniu indiferent si solitar. Cine l-a vazut stie ca Dobrin a ilustrat hipnotic, in fotbal, acea contradictie care face din geniu, simultan, cel mai intern si cel mai indiferent martor al creatiei. Mai clar spus, Dobrin a dat impresia ca stie tot despre fotbal si ca e, cumva, plictisit de indatorirea de a fi compatibil cu limitele si erorile coechipierilor si ale adversarilor sai terestri. Intr-un fel deloc absurd, se poate spune ca Nicolae Dobrin n-a jucat, nicio clipa, fotbal, pentru ca depasise acest joc, prin care vazuse, de la un cap la altul, multidimensional si mult inainte de termen. Dobrin a fost un caz de profetism poetic complet inanalizabil in termenii prezentului. A jucat, mereu, cu un veac dupa meciurile pe care, de altfel, le-a castigat, de unul singur, la capatul unor speculatii si inovatii numai arareori intelese. In acelasi timp insa, Nicolae Dobrin a fost pasagerul retras al propriului geniu. Omul care a locuit geniul a intuit ca e posesorul unei forte magnifice si a lasat-o sa lucreze. Atat. A cazat-o, dar n-a administrat-o. N-a promovat-o. I-a dat sa bea, dar nu sa manance. N-a aparat-o indeajuns. Dobrin a fost un om retinut, pana la timiditate. In viata civila, a urmat regula bunului simt. A fost casatorit statornic 41 de ani, ca un sfant-functionar care a descoperit, la serviciu, teoria completa a nemuririi, iar acasa s-a bucurat de tot ce e omenesc. Dobrin a fost un om de o cumintenie redutabila. A baut, fireste, enorm, pentru ca asta se intampla geniilor care au nevoie de o combustie suplimentara, de incendierea onirica a realitatii imediate. A fost un om bun, pentru ca nu era razvratit. A iubit copiii, pentru ca a vazut in ei liota de mesageri din care macar unul, imbibat de har, va duce in viitor mesajul poetic al Maestrului. Dobrin a fost, insa, mai intai si mai intai, un om vulnerabil. Un Nichita Stanescu incapabil sa ordoneze, fie si in cel mai sumar fel cu putinta, problema propriei economii in lumea de azi si a posteritatii in lumea de maine. S-a lasat, pagubos si usor, calcat pe petale de senile abjecte. S-a retras in propriul parfum si a continuat sa secrete esenta, in orice conditii, oricat de nedemne si nedrepte. A fost dat la o parte de cabala dinamovista, la Campionatul Mondial din Mexic, desi el dusese Nationala acolo. A asteptat sa fie chemat, tarziu, la Nationala, in campania pentru Mondialele din 1978, si a pierdut a doua sansa de a se fixa pe firmament. A fost un fotbalist planetar pe care doar Cruyff si Pele l-ar putea egala, dar a acceptat resemnat sa ramana prizonierul bandei lui Ceausescu. In 1972, cand marele Bernabeu a facut drumul pana la Pitesti, Ceausescu, visceral ostil valorii individuale, s-a opus. Apoi, la Madrid, in fata ofertei complete care l-ar fi retinut la Real si in istoria fotbalului mondial, n-a avut puterea sa spuna da. S-a intors in ograda lui Ceausescu.

Sfintii nostri se lasa calcati in picioare

 A fost mereu absent de la constructia propriei realitati. A fost intruparea unui anume spiritualism fatalist rasaritean, care pune o umbra pe tot ce l-ar putea cladi. Poreclele - Gascanul, Para - au ceva pasnic, de zoologie naiva. Au fost nimerite, pentru ca, intr-adevar, Dobrin a fost un sfant boem si a predicat, fara cuvinte, o lectie veche in lumea Rasaritului: ce e dat e dat. Jocul magnific si postura sociala moarta ale lui Nicolae Dobrin au facut reclama predestinarii si au intarit credinta sociala a românilor in inutilitatea interventiei personale. In aceasta filozofie, harul e un fel de boala, iar talentele sunt datoare sa sufere cat si cum hotarasc loazele si mediocritatile din jur. Clanul Dinamo, regimul comunist si ziaristii prealfabetizati s-au invitat, cu un instinct sigur, la ospat. Dobrin Sfantul fara replica era acolo pentru a fi devorat. Mai aproape de noi, Hagi, un fotbalist superb, dar si un arman de ambitie atoasa, a reusit sa-si construiasca statuia. Geniul lui Dobrin a fost indeajuns de cuprinzator pentru a razbate, dar acelasi geniu si-a lasat reputatia internata in legendele interne. Unul dintre cei mai mari fotbalisti care s-au nascut vreodata a ramas un fenomen local, foarte asemenea misticilor locali, netradusi si neintelesi, de care sunt pline ceasloavele si pesterile Rasaritului. In acest punct, lectia geniului nu trebuie urmata. Modestia acestei posturi e mai degraba un pacat, un viciu autodevorator si o patima de neinteles. Pe aceasta cale, riscam sa ramanem in intimitatea deplina a izolarii. Da, in resemnare si singuratate, avem cu noi tot ce purtam in noi. Pentru restul lumii suntem, insa, sterpi. Nicolae Dobrin a trecut si e asa de rau si e asa de trist ca basmele pe care le-a lasat in urma nu s-au tradus, la timp. E asa de pacat si e asa de sfasietor, ca avem si mai mult de plans dupa el.