Cu trenul, spre Sibiu. Jurnal

Codrut Constantinescu | 19.12.2023

„Odată ce ai pornit la drum, totul se simplifică”, ar fi scris Alexandra David-Néel în 1924, adică acum aproape un secol. Nu și dacă apelezi la serviciul de transport numit CFR.

Pe aceeași temă

Totul se complică, indiferent dacă ești norocos, vremea ține cu tine, călătorul. Care din întâmplare trebuie să se ducă din Câmpina la Sibiu, pentru a se întoarce în aceeași seară cu mașina. Și când mă gândesc că acum două decenii făceam acest traseu de două ori pe lună. Acum mi se pare exotic.

„Am dat-o pe bogăție”- mi-am cumpărat un bilet la clasa I. Diferența între cele două clase este destul de mică, vreo 30 de lei. Trenul a venit la timp, ceea ce m-a surprins. Nu am bagaje voluminoase, doar un mic rucsac albastru, în care am îngrămădit atât această agendă, în care scriu acum, un volum, o revistă și... mâncarea pentru fiică-mea, care a început să studieze la Sibiu. Mi-am găsit rapid locul. Mare minune, nu era ocupat de nimeni, astfel încât am fost scutit de o situație delicată (Nu vă supărați, biletul lu’ matale este tot pă locul 81 ca la mine? etc.), am scos agenda din rucsac, numărul special din Historia despre Kursk, cartea, sandviciul, sticla de apă, iar rucsacul am încercat să-l potrivesc cât mai drept în spațiul de deasupra. Senzație exotică - nu mi s-a mai întâmplat de mult să mă deplasez și să nu fiu implicat în acest proces. Doar să asist. Să las locomotiva să-și facă treaba, iar eu să mă relaxez. Să mă consider într-o mare sală de lectură. Îmi observ vecinii: majoritatea își butonează telefoanele portabile, ceea ce eu mi-am promis că voi face cât mai rar cu putință, trebuie să-mi protejez nivelul bateriei. Nu am încărcătorul la mine (nu am mai găsit niciunul acasă), iar la Sibiu voi avea mare nevoie de el. Trebuie să livrez mâncarea, să-mi întâlnesc soția, să redevin șofer de cursă lungă. O constantă a vieții de student - „sarsanale” cu mâncare, pe care și le cară de la un capăt la altul al țării. Ca și cum în Sibiu nu ar exista ciorbițe, mâncărici, chifteluțe. Uite că am și ajuns la Sinaia. Câțiva călători se dau jos din tren, alții urcă. Vreme închisă. Între Sinaia și Bușteni practic nu mai există spațiu liber, care să le separe, vilele de sute de mii și milioane de euro au umplut toată zona. Străbatem mormane de vile. De unde au avut unii atât de mulți bani încât să-și ridice nu cabane de vacanță, ci viloance de vacanță cu două etaje la Sinaia-Bușteni? Mister și DNA. Dar ai vreo dovadă? Nu, nu am. Cu toate astea, Castelul Nababului Cantacuzino domină Zamora și purcoiul de vile ridicate fără stil, cu o singură obsesie - să fie cât mai mari. Să vedem cum va trece autostrada deasupra lui.

În gara mică din Azuga, aceleași blocuri comuniste jupuite și reparate de fiecare locatar, în funcție de posibilitățile lui financiare. Mormane de nisip lângă traverse. Vagoane de marfă. Aici a fost reamplasată recent statuia maiorului și apoi generalului Gheorghe Garoescu, chiar dacă invers, căci mitralierele lui au oprit pe moment asaltul germanilor care atacau dinspre Predeal. Acum statuia este fixată cu fața spre Bușteni. Un detaliu neimportant. Vizitând acest segment de front de pe Valea Prahovei, generalul Berthelot a spus celebra sa butadă „Vous êtes admirablement désorganisés”, atât de actuală și astăzi. Dar nu a spus-o cu răutate. Azuga șampaniei regale despre care a scris Dorin Stănescu o carte minunată. Munții Baiului și Piatra Mare acoperiți cu zăpadă. În oraș se puteau observa doar rămășițele primului asalt pe care iarna l-a dat. Sunt sigur că vor urma altele. În pofida încălzirii globale, încă se poate face frig. Plecăm spre Predeal, care are una dintre cele mai suprarealiste gări din țară, iar lângă ea, una dintre cele mai imposibil de înțeles biserici ortodoxe. Un fel de bloc ceaușist de două etaje. În fața mea, un coleg de drum s-a ghemuit pe două scaune, nu înainte de a-și da jos pantofii. Doarme fără probleme, chiar dacă este ora 12.30. La Predeal, doi bătrâni care treceau pe culoar l-au reperat pe un al treilea și au început să vorbească în picioare lângă mine. Se pare că la Sibiu are loc reuniunea unor asociații de-ale veteranilor. După accentul celui mai înalt, mi-am dat seama că era originar din Basarabia. A monopolizat pe loc discuția, iar până aproape de Sibiu a turuit aproape fără oprire. Ah, ce fericire, basarabeanul îi detestă pe ruși și nu înțelege cum senatoarea Șoșoacă este o prezență constantă la recepțiile Ambasadei Rusiei la București. Parcă noi înțelegem.

Ajungem în zona metropolitană a Brașovului, care s-a extins foarte mult, înglobând practic toate micile localități care îl gravitau (Codlea, Ghimbav, Săcele etc.). Pe DN1, în sensul spre București, deja s-a format tradiționala coloană de sfârșit de săptămână, de care nu vom scăpa prea curând. Nepoții noștri, oare? Același haos urbanistic ca în (fostul) Regat. În gara din Brașov mi-am adus aminte cum ne-au fost subtilizați rucsacii în vara anului 1993. Tradiționala pauză de douăzeci de minute, în care se schimbă locomotiva, căci linia de cale ferată între Brașov și Sibiu nu este electrificată. Trebuie adusă o locomotivă cu motor Diesel. M-am dat jos și am alergat până la primul chioșc cu ziare, de unde mi-am cumpărat România literară și un corn. Aș fi putut merge și la pas domol, căci trenul nu a plecat spre Sibiu decât după alte zece minute. Cei trei foști militari își continuau briefingul.

Abia în Țara Bârsei am simțit cum niște picături acrișoare au început să se prelingă dinspre rucsacul meu direct pe haina pe care o agățasem de cârlig. Ciorba voia să se elibereze din tirania sticlei borcanului. Am luat măsuri de urgență și am mutat rucsacul în partea inferioară a compartimentului destinat bagajelor de la intrare. Controlorul a trecut de mai multe ori, dar nu a sesizat mirosul acrișor al ciorbei care se amesteca suav cu cel al ciorapilor, sandviciurilor făcute acasă, pufuleților și hainelor mult prea multor călători de la clasa I. Dacă aș fi avut ciorbă de burtă, cu totul altfel ar fi fost situația și toată lumea și-ar fi dat seama de încărcătura mea atomică. Nu cred că aș mai fi ajuns cu ea la Sibiu. M-ar fi jefuit de ciorba mea de burtă. Bine le mai zicea Sorin Stoica:  „În orice oraș din România ai merge, te înfrupți din ciorbă de burtă. La munte și la mare, în orice împrejurare. E un obiectiv turistic ce nu poate fi ignorat. O instituție e ciorba de burtă. Orașul Buhuși e păstrat în memorie comprimat sub chipul bodegii în care, cu mațele ghio­răind, ai găsit o ciorbă de burtă de nota zece”. De ce nu se servește ciorbă de burtă în vagonul-restaurant? Pentru că nu ar face față cererii. Mirosul ei s-ar fi dus până la ultimul vagon. Acum nu știu dacă cei trei veterani care s-au așezat pe trei scaune în fața mea și-ar fi dat seama de puterea ciorbei de a-i înfrânge pe putiniști. În stânga se profilează falnicii „Alpi ai Transilvaniei”. Am avut ceva curaj la sfârșitul lunii august, când am urcat pe Vârful Negoiu. Nu am reușit isprava asta din prima, pentru că la jumătatea traseului de la Cabana Bâlea Lac către Negoiu mi s-au dezlipit tălpile bocancilor. Râdeau la mine. I-am legat cu o sfoară și ne-am întors la Bâlea Lac, de unde am luat mașina și am mers la Decathlonul din Sibiu, unde mi-am cumpărat o pereche de bocanci noi. Cu care a doua zi am reușit să ajung pe Negoiu. La întoarcere am asistat și la o operațiune de salvare a unui elicopter SMURD. E drept, munții colcăiau de turiști inconștienți. Iar Munții Făgăraș nu sunt deloc recomandabili nebuniilor sau inovațiilor. Există o potecă, te ții de ea, atât timp cât poți. Chiar și efortul ăsta banal te stoarce de energie. Plecați la 8.30 dimineața, am revenit la 9 seara. Cum nu mai aveam cazare, ne-am întors acasă, în Câmpina, după alte trei ore de condus care mi s-au părut interminabile. Mai bine fusese pe cărare.

Trecem și Oltul. Ne apropiem de Porumbacu, acolo unde s-au întâlnit pentru prima oară trupele române cu cele germane, la 17 septembrie 1916, și unde Henri Stahl a fost grav rănit la picior. Oare la Avrig sau la Porumbacu ne-am dat jos din tren în vara lui 1996, când am stat o săptămână în Munții Făgăraș? Aveam corturi, sacii de dormit, izoprenurile, conserve, haine. Nu înțeleg cum de am putut urca în cei mai dificili munți ai României cu un echipament care cântărea douăzeci de kilograme. Poate pentru că eram tineri? Șoseaua națională s-a mutat în dreapta. Nu era în stânga? O clipă de neatenție. Oare voi apuca autostrada Sibiu-Făgăraș? Poate la pensie, peste două decenii. Pe zidul unei clădiri neterminate de trei etaje observ anunțul „Oportunitate de investiție. 073.....”. Să investești o jumătate de milion de euro pentru a o transforma într-un motel sau o pensiune din care să poți admira mersul trenurilor CFR. Controlorul cu gean­ta sa de piele a mai făcut un tur, din nou am scăpat. Ciorba a scăpat. Dar dacă era de burtă... „Dragii mei, uitați-vă câte lucruri s-au schimbat în istorie”, continuă neobositul căpitan în rezervă din Basarabia care își exprimă și admirația față de „Mareșalul Ion Antonescu - un ofițer de urmat”. Tare mă tem că era singurul din tot trenul care avea experiență combativă, ar fi luptat împotriva rușilor pe linia Nistrului în războiul din 1992. Inspirat fusese Iliescu pentru că nu ne-a implicat. Oricum Armata Română Liberă era epuizată după luptele cu poporul și teroriștii din decembrie ‘89, nu? Abia la Tălmaciu celula unionistă s-a spart. Nu mai era mult și ajungeam în Sibiu. Sau așa credeam. În dreapta se profila nodul și sensul giratoriu care separă șoseaua națională către Brașov de cea către Râmnicu Vâlcea. Unde se află și o acumulare de benzinării. Dar mecanicul locomotivei nu se grăbea, iar trenul se apropia de gara Sibiu cu 15 km/h. Fiica mea îmi spunea că acum câteva luni observase cum un câine reușise să întreacă trenul Căilor Ferate Române. Ca o navă prinsă într-o furtună, garnitura se înclina 15 grade dreapta. Explicația este dată de limitarea vitezei. Conductorul încerca să nu scufunde garnitura. Am ajuns la Sibiu. Din gară, oprirea obligatorie este în dreptul ziarului stradal al lui Dan Perjovschi, amplasat lângă Teatrul „Radu Stanca” și o stație de autobuz. Casc gura zece-cincisprezece minute, râd, zâmbesc, fotografiez. Desenele au substratul lor profund. Trebuie înțelese. Nu am venit degeaba la Sibiu, chiar dacă plec în două ore. //

TAGS:

Opinii

RECOMANDAREA EDITORILOR

Bref

Media Culpa

Vis a Vis

Opinii

Redacția

Calea Victoriei 120, Sector 1, Bucuresti, Romania
Tel: +4021 3112208
Fax: +4021 3141776
Email: redactia@revista22.ro

Revista 22 este editata de
Grupul pentru Dialog Social

Abonamente ediția tipărită

Abonamente interne cu
expediere prin poștă

45 lei pe 3 luni
80 lei pe 6 luni
150 lei pe 1 an

Abonamente interne cu
ridicare de la redacție

36 lei pe 3 luni
62 lei pe 6 luni
115 lei pe 1 an

Abonare la newsletter

© 2024 Revista 22