Pe aceeași temă
N-am înţeles totuşi de ce Livius Ciocârlie a ţinut să recupereze, în uvertura acestui volum intitulată La două mâini (cu referinţă directă la Istoria critică… a lui Nicolae Manolescu şi, implicit, la gravura lui Escher), propriile însemnări „memorialistice“ din urmă cu „nu ştiu cât timp“. Comentariile sale „noi“, scrise cu italice, vor fi marcând ironic distanţa dintre două identităţi, dintre două ipostaze distincte ale aceleiaşi semnături. Numai că de la un punct încolo, cu toate insigth-urile pătrunzătoare despre adolescenţa şi studenţia autorului, rămâi cu senzaţia că textul comentat retrospectiv cam trenează. Simplă senzaţie, contrazisă şi clarificată prompt de „adevărata carte“ care începe după încheierea acestor prolegomene, adică de la pagina 65, când diaristul îşi reintră în forma deplină a fineţei sale autoscopice cu care ne-a obişnuit.
Fără a apela neapărat la heteronimi, ca Fernando Pessoa (deşi a cochetat cu acest procedeu în volumul Trei într-o galeră), Livius Ciocârlie a recurs, nu o dată, la exerciţiul autodefinirii prin dialoguri „amicale“ cu interlocutori preferaţi din literatura universală, într-un joc infinit nuanţat al acordurilor şi dezacordurilor intime, al intertextualităţii puse în scenă ca intersubiectivitate. Diaristul a stat astfel „de vorbă“ cu Cioran cel din Caiete sau cu însemnările lui Paul Valéry, în cărţi unde experienţa de lectură dublează, ca o umbră, experienţa de viaţă interioară. De data asta însă, partenerul de dialog „în oglindă“ nu mai este un autor real, ci fictiv: mai exact, unul dintre heteronimii lui Pessoa din Cartea neliniştirii, nimeni altul decât abulicul Bernardo Soares. Tot acest exerciţiu al autodefinirii prin acorduri şi dezacorduri nesfârşite cu interlocutorii are drept ţintă aproximarea unei identităţi personale care, vie fiind, scapă mereu printre degete, se transformă şi se contrazice. Distanţa dintre Livius Ciocârlie cel de azi şi ipostaza sa din urmă cu câteva decenii e perfect comparabilă cu distanţa dintre opiniile sale şi cele ale lui Bernardo Soares…
Dacă „jurnalul de existenţă“ însoţeşte, pe tot parcursul cărţii, jurnalul dialogurilor cu acest autor de hârtie şi personaj cu care Ciocârlie se întâlneşte în „abulia“ sa sceptică, dar de al cărui gust „prea poetic“ pentru exagerări de efect, patetisme romantice şi formulări „tari“, „cioraniene şi deci trase de păr“, se delimitează mereu cu o ironie plină de bun-simţ, teoreticianul şi criticul pocăit se întorc pieziş – dar… brici! - în notele adiacente despre modernitate şi literatură, în consideraţiile pe marginea unor titluri precum Antimodernii lui Antoine Compagnon, antologia/cronologia Gabrielei Omăt, Modernismul literar românesc în date şi texte (1890-1948), G. Călinescu. A cincea esenţă de Andrei Terian, 101 scrisori din Paris ale lui Lucian Raicu, Despre doliu… de Mircea Mihăieş, Diavolul şi ucenicul său de Marta Petreu, Scrisorile unui fazan de Alexandru Muşina, fără a mai vorbi de reflecţiile prilejuite de volumele unor Alexandru George, Alexandru Paleologu, Ion Negoiţescu, de dosarul de Securitate al lui Anton Golopenţia ş.a.m.d. Sau de copioasele şi, uneori, sclipitoarele reflecţii despre Vechiul şi Noul Testament, la care Ciocârlie se raportează, de regulă, ca un interogativ laic şi sceptic („Mi se pare evident că atotştiinţa şi atotputinţa îl micşorează pe Dumnezeu…“), sensibil îndeosebi la uman-prea uman şi la virtuţile literare ale textelor biblice – dar nu e oare literatura expresia plenară a fragilităţii uman-prea umane? Sunt şi destule pagini crispante despre diminuările bătrâneţii, pigmentate de un umor negru benign când soţia T. – ce personaj ataşant! – îi vorbeşte, lair de rien, despre incinerare… Totul, pe fundalul unei normalităţi cotidiene mărunte, transcrise cu un firesc dezarmant.
Câteva secvenţe înregistrează, amuţitor, ultimele întâlniri cu Marin Mincu („De fapt, ne înţelegem bine. Eu ştiu că, dincolo de războinic, de hidalgo, e băiat bun“), cu puţin înainte de moartea fulgerătoare a acestuia. Reţin câteva consideraţii-surpriză despre falsul conflict cu N. Manolescu şi despre natura copilăroasă, ludică, a impetuosului teoretician: „Alegeri la Uniune. El, violent împotriva lui Nicolae. Îl bodogănesc. Trec câteva zile şi ne întâlnim la Gaudeamus. E în plină formă. Îmi spune: «Tu n-ai înţeles că mă joc? N-am nimic cu el». Facem câţiva paşi şi dăm peste o lansare la care tocmai împricinatul vorbeşte. Îi strigă din asistenţă: «Manolescule, numai prostii spui…» Manolescul îi răspunde glumind. Ne despărţim. Asta a fost sâmbătă. Miercuri am întâlnire cu Nicolae: «Ai aflat ce s-a întâmplat cu Marin?» Telefoane după telefoane, să intervină pentru el“. Pretutindeni – aceeaşi luciditate etică neexclusivistă, neconcesivă în primul rând cu sine: „Într-un fel, e salubru că nu interesează procesul pe care l-am intentat trecutului nostru. Există în el un pandant al ipocriziei de atunci. M-am adaptat, n-am mişcat în front, dar măcar sufăr, mă condamn… Ce să-ţi spun! (….) Oamenii nu pot fi judecaţi pentru felul cum reacţionează la teroare, oricare le-ar fi reacţia. Adevărata alterare morală se produce atunci când represiunea hard e înlocuită cu una soft. Atunci când nu mai trebuie să fii erou, ci numai om de caracter, ca să reacţionezi cum ar fi de dorit“. În altă parte, autorul se solidarizează cu gusturile lui Lucian Raicu privind scrierile confesive, cerându-şi scuze că nu corespunde exigenţelor existenţiale: „Şi eu prefer «scenele de viaţă», dar ce să fac dacă în viaţa mea şi sub privirile mele de om ce stă în casă nu se mai întâmplă nimic?“. De fapt, forţa/autenticitatea acestui antierou intratabil şi extraordinar scriitor al vieţii interioare care e Livius Ciocârlie stă în firescul trăirii, scrierii şi asumării până la capăt a slăbiciunilor, eşecurilor şi insuficienţelor sale, în delimitarea complet dezeroizată de vanităţile şi ambiţiile intelectuale. Într-un loc, ia apărarea „atacurilor“ lui Adrian Marino împotriva sa din Viaţa unui om singur („verific că tot ce spune despre mine nu-i exagerat“), recunoscând că a citit „fleacuri“ la viaţa sa şi că la mijloc nu e, între ei, „confruntarea letală dintre cald şi rece, e abia vecinătatea, insuportabilă celui dintâi, dintre fierbinte şi călduţ“.
Altundeva relatează, irezistibil, un episod în care doi reporteri tineri de la TVR Cultural îl abordează astfel după o lansare de carte: „Spuneţi, vă rugăm, cum vă numiţi şi ce funcţie aveţi“, iar lansatorul cumsecade „nu pierde ocazia de a se face cunoscut“ în faţa junilor inocenţi...
„Cu faţa la perete“, dar cu un „ochi deschis în ceafă“, autorul se autodenunţă mereu drept retractil, căldicel, mediocru (dar „conştient de asta“), împrăştiat, abulic, pasiv, feminizat (dar „colţuros“), obosit, aiurit, slab, superficial, precar, asocial, individualist, fără acces şi fără dorinţă de acces la mistică, metafizică, extaz şi alte categorii „tari“… Citindu-i reflecţiile despre moderni, totalitarism, religie simţi nevoia să intri în dialog amical cu el - aşa cum diaristul însuşi o face cu atâţia interlocutori reali sau imaginari ai săi -, să-l aprobi sau să-l contrazici, după caz. Ultima sa redută e, s-ar zice, luciditatea/extrema onestitate autoscopică, dar ce subtilitate vibratilă a inteligenţei critice se refugiază în ea! Minimalismul existenţei la foc mic produce o înţelepciune „minimalistă“ care nu mântuie, dar te ajută, de bine, de rău, să-ţi păstrezi libertatea gândirii şi să coabitezi cu propria precaritate. Şi ce spectacol captivant al intimităţii gândirii, ce acuitate interioară, ce autenticitate şi familiaritate a vocii ne întâmpină, la fiecare colţ de frază, în această carte tânără despre „bătrâneţe“! //
// LIVIUS CIOCÂRLIE
// Cu faţa la perete
// Editura Cartea
Românească
// Bucureşti, 2010
