Culele olteneşti, bijuterii ale patrimoniului nostru

Culele olteneşti sunt o parte importantă, foarte originală, dar puţin pusă în valoare a patrimoniului nostru. Organizarea pe tema lor a unor circuite turistice ar constitui o atracţie de nivel internaţional.

Colţul de sud-vest al României ascunde câ­teva comori ale patrimoniului ei istoric şi artistic: culele olteneşti.

În câte o poiană cu flori, lângă un colţ de pădure, pe un clin de deal, în poziţii do­minante, aceste mici cetăţi farmecă atât prin încadrarea lor în peisaj, cât şi prin ar­hitectura lor armonioasă şi originală.

Dacă ar fi să le găsim o asemănare în Eu­ropa, ar trebui comparate cu castelele Loa­rei. Desigur, proporţiile diferă. Dar aşa cum, în arhitectura religioasă, bisericile noastre nu au proporţiile catedralelor Franţei, tot aşa nici aceste castele ale boierilor de pe Jii nu le au pe cele ale regilor şi nobililor de pe Loara. În „calea răutăţilor“ cum am fost, toate creaţiile noastre au fost de pro­porţii mai mici, dar nu ne putem mândri mai puţin cu ele.

Dacă bogăţia monumentelor noas­tre ar­hitectonice religioase se întinde pe tot cu­prinsul ţării, nu acelaşi este cazul celor de arhitectură civilă. Cu atât mai mult, culele merită o preţuire deosebită.

Ridicate, în cea mai mare parte, în secolul al XVIII-lea, culele au fost bastioane ce asi­gurau protecţia împotriva unor trupe turceşti neregulate care, de la Vidin, Rus­ciuc sau Silistra, treceau Dunărea pentru expediţii de jaf. În afară de rolul de apă­rare, culele îl aveau şi pe cel de avertizare, prin semnalizarea la mare distanţă a apro­pierii prădătorilor. În aceeaşi epocă s-au construit cule şi în Serbia şi în Albania. Cele de la noi au însă o caracteristică ar­hi­tectonică aparte, care le dă o calitate es­tetică deosebită: cerdacul. Într-adevăr, is­cusiţii meşteri populari ca­re le-au cons­truit au ştiut să le îm­podobească cu acest element arhitectonic, care, plasat la ul­ti­mul etaj, dă farmec întregii faţade. Ba­lustrada cerdacului se împarte în des­chi­deri egale, despărţite prin stâlpişori de zi­dărie sau de lemn. Zidurile foarte groase nu au ferestre sau le au foarte mici, dar au ambrazuri pentru armele de foc. Aco­pe­ri­şurile, cu pantă ac­centuată, sunt de lemn, cu învelitoare de şindrilă. Interiorul este împărţit în general în beci şi trei nivele, legate printr-o scară interioră de lemn. Accesul în culă se face printr-o uşă ma­sivă, care, în caz de asalt, se putea bloca din interior cu mai multe grinzi.

Mai există, în prezent, în ţară, 25 de cule, incluzând în acest număr şi casele-culă, deoarece, în fond, această distincţie este greu de făcut.

Cum spaţiul unui articol nu permite mai mult, ne vom limita la prezentarea a numai 5 dintre ele, alese ca adevărate bi­juterii ale genului, deşi multe altele (cula Crăsnaru de la Groşerea, cula Cartianu de la Cartiu etc.) pot fi considerate la fel de valoroase. Iată-le, de la nord spre sud:

Cula Greceanu (Măldărăşti, jud. Vâlcea) e cea mai veche din ţară, după unii autori, din secolul al XVI-lea. Balustrada cer­da­cului are pe două laturi ale culei, câte trei deschideri cu arce trilobate. Interiorul se distinge printr-o frescă realizată cu mă­iestrie, în anul 1934, de Olga Greceanu, ul­timă descendentă a proprietarilor culei.

Cula Duca (Măldărăşti, jud. Vâlcea) este si­tuată în aceeaşi incintă cu cula Greceanu. Şi aici, cerdacul – cu 7 deschideri – cons­ti­tuie elementul arhitectonic care dă în­tre­gii construcţii o notă de deosebită dis­tinc­ţie. Culele Greceanu şi Duca formează un complex muzeistic, care mai cuprinde şi casa memorială a marelui om politic ca­re a fost I.Gh. Duca.

Cula Cornoiu (Curţişoara, jud. Gorj), după unii, este cel mai strălucit exemplar al ge­nului. Faţada sobră este dominată de cer­dacul cu 5 deschideri. Ca şi la Măldărăşti, cula este muzeu etnografic, secţie a mu­zeului judeţean de artă populară.

Cula Cernătescu (Cernăteşti, jud. Dolj) are cerdacul, integral de lemn, situat în con­solă, la partea de sus a faţadei. Cu 20 de ani în urmă, gradul de deteriorare a cons­trucţiei a necesitat lucrări de restaurare, la care au contribuit şi descendenţii fa­mi­liei Cernătescu, stabiliţi în Belgia. În pre­zent, cula este muzeu de artă populară.

Cula Izvoranu-Geblescu (Brabova, jud. Dolj) poate fi considerată drept unul din­tre cele mai reuşite exemplare, atât ca pro­porţii armonioase, cât şi ca încadrare în peisaj. Ca şi la precedenta, cerdacul – în consolă – domină faţada. Soarta acestei cu­le este mai vitregă decât a precedentelor. O condamnabilă neglijenţă o pune în pe­ricol, după ce zidurile ei masive au re­zistat timp de secole. Deteriorarea în­ve­litorii de şindrilă a permis pătrunderea pre­ci­pi­ta­ţi­i­lor şi formarea de fisuri. Struc­tura este în­să în picioare şi starea ei ac­tuală permite refacerea. Ca şi la Cernăteşti, urmaşa fa­mi­liei al cărui nume îl poartă cula, doamna Nicole Geblescu, a suportat singură exe­cutarea unei învelitori pro­vizorii care să oprească – măcar temporar – înaintarea de­gradării. Acest provizorat nu exclude însă nevoia unor lucrări te­meinice de con­solidare, la realizarea că­rora doamna Ge­blescu ar fi gata să con­tribuie, nu cu in­tenţia ca apoi să o fo­lo­sească personal, ci cu cea de a face din ea, ca şi din cele 4 citate anterior, un centru dedicat artei po­pu­lare româneşti. Condiţia elementară pen­tru această realizare este însă ca justiţia ju­deţului Dolj să recunoască ultimei urmaşe a boierilor Gebleşti dreptul de proprietate asupra culei. Procesul du­rează însă de mai mulţi ani şi este greu de înţeles cum amâ­nări peste amânări for­male pot duce la pu­nerea în pericol a unei asemenea comori.

Culele olteneşti sunt o parte im­portantă, foarte originală, dar puţin pusă în valoare a pa­tri­moniului nostru. Organizarea pe tema lor a unor circuite turistice ar constitui o atracţie de nivel in­ter­na­ţional.

Asemenea monumentelor brâncuşiene de la Târgu Jiu, câteva dintre culele olteneşti ar merita să fie incluse în lista pa­tri­mo­niului mondial UNESCO.