Pe aceeași temă
Cineva ar putea sa intrebe - si eu insumi m-am intrebat la inceput - daca nu e vorba de o pura coincidenta intre slabirea terorii si acreditarea ideii nationale, daca cele doua miscari ori schimbari in strategia PCR nu erau separate, independente una de alta, intalnirea lor fiind pur intamplatoare. Se putea insa lansa ideea nationala in conditiile terorii de clasa, ale dictaturii proletariatului? Ori se mai putea mentine teroarea in formele ei agresive cata vreme principiul unitatii nationale tindea sa inlocuiasca fantoma "dusmanului de clasa"?
Nu e vorba aici de o simpla coincidenta, ci de o convergenta istorica: in Romania anilor '60, slabirea terorii a mers mana-n-mana cu scoaterea ideii nationale din "lada de gunoi a istoriei", acolo unde fusese aruncata impreuna cu alte idei, precum multipartidismul, de pilda, si cu insesi partidele istorice; liberalizarea (cata a fost) a luat in primul rand forma reabilitarii nationalului.
Subliniind relatia intre cele doua tendinte, nu vreau sa sustin ca ea este necesara si ca o alta relatie sau o alta cale de dezvoltare ar fi fost imposibila ori inimaginabila. Reducerea terorii a fost peste tot in lagarul socialist o consecinta a unui proces complicat si adeseori confuz (vazut din afara), care s-a numit destalinizare si care s-a infaptuit in maniere diferite de la o tara la alta. In Romania comunista s-a petrecut un fenomen ciudat, unic: nu numai ca un asemenea proces n-a condus atunci la schimbarea sefului si a grupului aflat la conducerea partidului - ca in Polonia, Cehoslovacia, Ungaria -, nu numai ca n-a avut loc aproape nici un fel de relaxare ideologica sau de (auto)critica a trecutului imediat, cu excesele si abuzurile lui grave, dar conducatorii ramasi la putere (dupa ce s-au scuturat de unii dintre coechipierii concurentiali cu acuzatia de "deviationisti de dreapta" - de dreapta, nu de stanga, asa cum ar fi fost in logica destalinizarii normale), s-au lansat in 1958 intr-o actiune dura si demonstrativa de combatere a "liberalismului si intelectualismului burghez", care nu poate fi numita altfel decat o restalinizare sau o fortificare a stalinismului pastrat aproape intact, nealterat de vreo masura liberalizanta, pana atunci.
A fost reactia de aparare (disperata si furibunda in acelasi timp) a lui Gheorghiu-Dej, care se temea sa nu fie el insusi victima a destalinizarii. Reusita acestei manevre dovedeste, printre altele, inca o data, ca nu principiile conteaza in lumea si in lupta comunista, ci oamenii si relatiile acestora cu puterea, altfel spus, controlul puterii inauntrul Puterii(1). Oricum, valul de teroare din Romania anului 1958 a fost ultimul care a trecut peste o tara comunista europeana (daca ignoram Albania). Despre destalinizare, asa cum a fost ea pusa in practica de Gheorghiu-Dej si acolitii lui, se poate spune - cu vorbele lui Sartre, referitoare la alte contexte politice - ca ea, intr-adevar, "stalinizeaza pe destalinizatori".
Restalinizarea anacronica a lui Gheorghiu-Dej ca raspuns la curentul general al destalinizarii initiat de Hrusciov in Uniunea Sovietica nu poate sa nu fie pusa in legatura si cu decizia conducatorilor sovietici de a-si retrage trupele de pe teritoriul Romaniei. Desigur ca o asemenea decizie n-ar fi fost luata daca nu s-ar fi produs reconcilierea cu Iugoslavia lui Tito, reconciliere ale carei consecinte strategico-militare vor fi fost luate in seama. Dar e de presupus ca cererea partii romane n-ar fi fost acceptata daca sovieticii n-ar fi primit asigurari ferme in legatura cu stabilitatea regimului comunist in Romania si cu consecventa politicii sale interne. Or, ce proba mai convingatoare de fidelitate marxist-leninista decat un nou val de teroare revolutionara?
Gheorghiu-Dej refuza sa primeasca lectia lui Hrusciov pentru ca refuza sa admita ca in Romania s-ar fi produs crime ori abuzuri ori ca s-ar fi desfasurat vreun cult al personalitatii, asa cum s-a intamplat in URSS pe vremea lui Stalin(2). Recunoasteri de acest fel l-ar fi costat mai mult ca sigur pierderea puterii, caci, conform procedurii comuniste traditionale, erorile trecutului nu pot fi asumate de un conducator aflat inca in functie, ci doar in postura de acuzat (si condamnat), acuzatorul fiind chiar succesorul sau. La baza acestui ritual se afla principiul comunist (si birocratic) ca numai oamenii pot gresi, Partidul niciodata. Refuzand destalinizarea in 1958, Gheorghiu Dej o accepta insa mai tarziu, la inceputul anilor '60, cand o leaga insa de pregatirea miscarii complexe si delicate de (relativa) desprindere de Moscova.
In felul acesta, destalinizarea aparea ca o initiativa personala si nationala, nu ca rezultat al unei tendinte initiate si incurajate de Fratele cel Mare. Destalinizarea devenea o componenta a politicii de autonomizare treptata fata de directivele Centrului si cu deosebire fata de sarcinile economice atribuite Romaniei in cadrul CAER.(3) Procesul de liberalizare (restransa, limitata, sever controlata) din Romania a fost pus de la inceput in legatura cu ideea nationala si cu un antisovietism mocnit.
Mi se pare important sa remarcam o anumita simetrie in modul de a reactiona al conducatorilor romani la indemnurile de liberalizare venite nu din alta parte decat din insasi "tara socialismului victorios", din imperiul tutelar. Peste doua decenii, N. Ceausescu (care a preluat cu ardoare directia nationala de la Gheorghiu-Dej) respinge si el sugestiile lui Gorbaciov in directia transparentei si a reformei, incercand sa trezeasca din nou vechi resentimente antirusesti si antisovietice ale romanilor, mizand, altfel spus, tot pe ideea nationala si inasprind, in acelasi timp, mijloacele de supraveghere in masa.
Numai ca situatia e diferita acum in chip radical: destalinizarea lui Gorbaciov nu mai seamana cu aceea a lui Hrusciov, liberalizarea propusa de el era una autentica, reforma (Perestroika) se voia structurala. Si conjunctura internationala era alta, nu mai eram in plin "razboi rece", teza "sferelor de influenta" si a "suveranitatii limitate" era serios contracarata de aceea a dreptului popoarelor la autodeterminare, iar aceasta din urma de drepturile omului pur si simplu. In plus, economia romaneasca era in pragul colapsului, nivelul de trai al populatiei era jalnic. Sansele lui Ceausescu de a se mentine la putere erau minime.
Oricum, nu ne ramane decat sa constatam ca initiativele de liberalizare a regimului comunist in Romania n-au pornit dinlauntru, din partea conducatorilor autohtoni, ci din afara, mai precis de la Centru, iar atunci cand o liberalizare s-a produs in interior, ea a fost conditionata de o liberalizare asa-zicand externa, constand intr-o libertate mai mare de manevra a conducatorilor insisi, obtinuta prin revendicarea independentei nationale si exaltarea sentimentelor patriotice ale maselor.
Binele si raul in societatea romaneasca postbelica au venit (si) de aici, din faptul ca, izvorat din patosul libertatii, patosul patriotic l-a absorbit pana la urma pe cel dintai, l-a subordonat si l-a anihilat. In conditiile bine cunoscute ale unui regim autoritar, romanii au trait libertatea ca pe o libertate a afirmarii nationale, s-au multumit cu aceasta posibilitate care le-a fost prezentata mereu ca subversiva si periclitata. Ei au "ales" (adica s-au resemnat) sa "delege" (adica sa-l accepte) pe Ceausescu in calitate de purtator si reprezentant al libertatii lor. Nu stiu cat de constient a fost acest proces, dar e sigur ca libertatea nationala (cata a fost, limitata si aparenta de atatea ori) tinea loc de libertate individuala.
*
S-ar fi putut si altfel. O destalinizare cat de cat consistenta ar fi putut incepe la sfarsitul anilor '50, dupa un deceniu de dictatura extrem de dura (cu executii, lagare, deportari in masa, distrugeri materiale si mai ales spirituale, abuzuri etc.), prin schimbarea conducatorilor (si condamnarea lor), prin recunoasterea crimelor si pedepsirea vinovatilor, prin raportarea prezentului macar la programul Partidului Comunist, daca nu la idealurile proferate de ideologia fondatoare. Ar fi trebuit sa aiba loc macar acum o asumare autocritica, o critica de pe pozitii comuniste a comunismului real. Spre deosebire de Romania, asemenea procese au inceput sa se infiripe in alte tari socialiste (Polonia, RDG, Cehoslovacia etc.) in afara si chiar inlauntrul cercurilor conducatoare. Si fara ca acolo sa se fi produs ororile de la noi. Dar acolo exista o intelectualitate care impartasea cu adevarat convingeri comuniste, care credea in comunism si care incerca sa-l faca posibil, suportabil, viabil: un "comunism cu fata umana". Acolo comunismul a fost luat in serios.
*
In Romania, dupa mai putin de un deceniu de la o destalinizare pusa in opera cu mijloace specifice si pe cai specifice, incepe (in iulie 1971, cum am vazut) o restalinizare: ea esueaza in domeniul in care a fost lansata - cultura -, dar se impune (prin voluntarism politic) in agricultura, in industrie, in economie. Anii '80 vor fi anii stalinismului victorios in Romania "liberalului" (in diplomatie) si "disidentului" (fata de URSS) N. Ceausescu.
Care ar fi fost miza unei reforme din interior a regimului comunist din Romania, presupunand ca ar fi existat persoane, grupuri, forte dispuse s-o initieze, adica ar fi existat o intelectualitate comunista dispusa sa riste un conflict cu establishement-ul politic? Ea ar fi presupus in aceasta faza o interventie in domeniul politicii economice in sensul reducerii gigantismului industrial, a proiectelor megalomane ceausiste si, evident, o marire a consumului cu consecinte asupra nivelului de trai al populatiei.
In plan ideologic si cultural se perpetua insa (in ciuda atator masuri restrictive) liberalizarea adusa de ideologia nationala, liberalizare de care multi intelectuali, nu numai din domeniul literaturii, au profitat in continuare, spre a-si publica studiile, cercetarile si creatiile. Aceasta libertate era mult mai conditionata ideologic in tari ca Ungaria, Cehoslovacia si chiar Polonia, unde, in schimb, reformele economice au condus treptat nu numai la o imbunatatire a vietii, ci si la o improspatare a dezbaterii in jurul marxismului si al problemelor comunismului real. Astfel, s-a putut da si un semnal direct, vizibil catre societate, care a inceput sa se structureze incet-incet ca o societate cat de cat civila, cu obiective sociale avuabile si cu raspunderi asumabile public - ceea ce face o diferenta esentiala fata de clipitul complice schimbat intre scriitorul roman si cititorul roman. Chiar si aceasta complicitate fugara, furtiva va fi avut efectele ei - pe care nu se cade sa le dispretuim - fie si intr-o infiripare strict mentala a ideii de rezistenta -, dar distanta ramane, oricum, enorma.
La acest reviriment al stangii, care s-a petrecut in anumite tari socialiste, au participat intelectualii din toate categoriile si specialitatile, nu numai literati, prin urmare, miscarea a avut o cu totul alta pondere sociala si politica decat "descurcarea" individuala a autorilor romani cu editura sau cu cenzura ori reactiile lor colective si adeseori dure impotriva regimului, dar restranse la cadrul Uniunii Scriitorilor sau, in cel mai fericit caz, la cititorii revistelor literare.
Esenta acestui curent reformist si aparitia, oricat de fragila, a societatii civile in tarile citate mai sus explica nu numai situatia lor economica mai buna, ci si avantul pe care l-au putut lua indata dupa 1990, fara a mai intampina rezistenta tenace (si chiar agresiva) a atator forte reactionare nedislocate inca, asa cum s-a intamplat in Romania.
Carenta stangii democratice
Astfel incat reprosul frontal pe care G.M. Tamás il aduce intelectualilor romani in deja faimoasa Scrisoare catre prietenii (sai) romani(4) este, in linii mari(5), indreptatit, pentru trecutul imediat, cat si, din pacate, pentru prezent. Stanga intelectuala romaneasca a tacut in timpul regimului ceausist, iar acum, in masura in care vocea ei mai este una intelectuala, adopta orbeste (nu numai) indicatiile economico-fiscalo-monetare ale Ocidentului, "fara nici un raspuns la erorile Occidentului"(6). Corecta este si observatia lui Tamás privind faptul ca "noua stanga budapestana din anii '60-'70 ar fi fost complet neinteleasa in Romania".
E adevarat si ca aproape toti intelectualii romani nu prea intelegeau sau chiar detestau revolta pariziana din 1968 (aplaudandu-l, in acelasi timp, frenetic, la Bucuresti, pe generalul De Gaulle). In schimb, au inteles foarte bine si au aderat spontan la "primavara pragheza" din acelasi an. Este de remarcat faptul ca stanga intelectuala budapestana (grupul lukácsienilor in primul rand) a reactionat la invazia Cehoslovaciei de catre trupele sovietice si aliate impotriva pozitiei oficiale a guvernului maghiar si a partidului comunist conducator.
Singura initiativa a intelectualilor in trecutul regim n-a fost aceea de a forta deschiderea spre national(ism), cum lasa sa se inteleaga G.M. Tamás, ci sa profite de aceasta deschidere nationala pentru achizitii in ordine europeana si universala. Reprosul corect care poate fi facut este ca aceste cuceriri intelectuale n-au atins decat in foarte mica masura si teritoriul ideologic de stanga, dar aici vigilenta cenzurii era crescuta, caci temele abordate puteau isca o comparatie cu sistemul comunist autohton. Lui Tamás i se pare ca "regimul Ceausescu a cooptat in mod selectiv metafizica hipernationalistico-etnicista din perioada interbelica (este vorba in primul rand de operele lui Radulescu-Motru, Blaga si Noica)", autorul deplangand faptul ca "tinerii au perceput acest lucru drept o eliberare", fara sa observe "manipularea".
Aici trebuie facute - si inca apasat - cateva corecturi: atat termenul de "cooptare", cat si cel de "hipernationalistic" sunt cu totul neadecvate in context (din motive prea evidente spre a le mai insira); nu e, apoi, de mirare ca tinerii au resimtit posibilitatea de a-i citi pe Blaga ori pe Radulescu-Motru (se gasesc, de altfel, in scrierile acestuia din urma pagini de autocritica nationala virulenta!) ca pe o eliberare. Dupa ce acesti autori si inca multi altii au fost interzisi mai bine de doua decenii(!) si dupa ce acesti tineri au fost manipulati din plin de o ideologie oficiala entuziasta in sine, sublima chiar, dar neconforma cu realitatea cotidiana (pe care pretindea, totusi, ca o acopera), mai putea fi considerat acest acces si la alte lecturi drept o forma de manipulare?
Aici "manipulare", in alta parte "coabitare", "pactizare" a intelectualilor romani cu ideologia de dreapta, de extrema dreapta si chiar mai mult, cu exponentii politici actuali ai acestei ideologii. Iarasi, cateva obiectii sunt neaparat necesare: mai intai, nu e deloc sigur, adica dovedit, ca "politica promovata de Vadim Tudor isi are radacinile in publicistica practicata de catre Cioran, Eliade si Noica in perioada interbelica..." si nici macar ca "filosofia dusmanilor jurati ai aceluiasi Vadim Tudor isi are sorgintea in eseurile aceluiasi Cioran, Eliade si Noica". Discutia care se deschide aici este una mai lunga si mai complexa, e adevarat, dar insasi "dusmania" recunoscuta chiar de Gáspár Miklós Tamás face inimaginabila orice "pactizare". Puntea pe care el o stabileste vorbind despre un "consens contrarevolutionar" este falsa.
Dezicerea de "revolutia" din decembrie '89 a revolutionarilor romani are alte motivatii si semnificatii decat pozitia contrarevolutionara a lui Vadim Tudor si a gruparii sale. Eroarea lui Tamás, dupa parerea mea, este aceea ca pune prea multa imaginatie in stabilirea conexiunilor intre trecut si prezent atunci cand se refera la ideologia de extrema dreapta si aproape deloc atunci cand e vorba de localizarile stangismului. E o constatare generala: aproape toti comentatorii regimului comunist din Romania sunt atrasi de "exceptionalismul" autohton in ce priveste vehementa nationalista, dar trec usor cu vederea sau ignora pur si simplu prima faza a acestui fenomen - nu mai putin "exceptionala" - derulata in anii '50, cu excluderile, interdictiile si crimele ei. E simptomatic faptul ca extrem de putini marxisti romani (doar Henri Wald si Ion Ianosi, dupa stiinta mea) au simtit nevoia sa se disocieze net - ca marxisti - si de anii '50 ai "puritatii" ideologice comuniste, nu numai de impuritatea nationalista a regimului ceausist.
As mai face o singura remarca pe marginea textului incitant al lui Gáspár Miklós Tamás tocmai fiindca ea are legatura atat cu revolutia, cat si cu ideologia de stanga, a carei absenta traditionala o deplange. Nu cred ca romanii trebuiau sa astepte anul 1989 cu revolta lui spontana pentru a-si crea "propriul mit democratic". Ei aveau deja in istoria lor un astfel de mit sau, oricum, un astfel de eveniment: intrebarea este doar daca au stiut sa-l cultive cum se cuvine.
E vorba, desigur, de Revolutia de la 1848, de programul ei realmente democratic si de reprezentantii ei care, precum Balcescu, aveau o viziune europeana astazi inca relevabila si aprofundabila. Prin tot ceea ce a facut in Ardeal, Nicolae Balcescu s-a dovedit a fi mult mai deschis, mai democrat, mai european decat Kossuth, de pilda, conducatorul revolutiei maghiare, care a ramas un nationalist etnicist si hegemonist. Daca vrem sa descoperim ori sa redescoperim o origine si o traditie a stangii romanesti, cred ca Balcescu trebuie sa fie cea dintai si cea mai insemnata referinta.
*
Absenta sensului unei etici sociale si a insusi interesului pentru ea este, din pacate, o stare de mult cronicizata printre intelectualii romani, iar din aceasta perspectiva slabiciunea gandirii de stanga se verifica dureros. Nu cred ca ne putem permite sa acuzam, inainte de a vedea care au fost conditiile contextuale si cata libertate de manevra au presupus ele. Nu trebuie, mai cu seama, sa omitem faptul ca orientarea nationala oficiala (mai putin la inceput, apoi tot mai mult de dreapta) a venit dupa teroarea ideologica si politieneasca din anii '50.
Cum sa nu convina ea majoritatii intelectualilor romani (umanisti), cand era incomparabil mai permisiva decat ceea ce a fost inainte si, in plus, ingaduia atitudini critice chiar fata de excese nationaliste mai mult sau mai putin oficializate? Z. Ornea, N. Manolescu, M. Iorgulescu sunt autori care au marcat puncte importante in aceasta confruntare, fara sa fie singurii. Aceasta libertate (relativa) conferea celor dispusi s-o incerce atata motivatie profesionala si morala cat sa nu-si mai puna in mod acut (si, cu atat mai putin, deschis) problema unei reactii sociale, civice sau a unei solidaritati mai largi decat breasla scriitorilor.
Apararea conditiei intelectuale si a valorilor estetice pe care al doilea comunism autohton, cel nationalist, o tolera (nu fara incidente sau chiar accidente), spre deosebire de primul (comunismul pur si dur), a produs un alibi pervers si durabil: iluzia ca opera publicata dezleaga, "rezolva" atat dilemele constiintei, cat si conflictele societatii. De fapt, ne-am multumit cu libertatea acordata fictiunilor, metaforelor si teoriilor noastre.
Note:
1. Este ceea ce se va intampla si mai tarziu, in martie 1965, cand, la moartea lui Gheorghiu-Dej, se produce (auto)desemnarea ca succesor a lui Nicolae Ceausescu. Se pare ca avem de a face cu un fel de solutie romaneasca a transferului de putere, caci, dupa 22 decembrie 1989, s-a petrecut ceva asemanator. N-au ramas la putere aceiasi oameni, aceeasi clasa politica, descotorosita doar de varfurile pe care le-au impus Ceausescu si "sinistra" lui sotie?
2. Imi aduc aminte ca, in 1959 sau 1960, cativa colegi de-ai mei de la sectia de critica literara a Facultatii de Filologie din Bucuresti au compus scenariul unui proces literar (se purta pe atunci acest gen de dramatizare publica, bineinteles puternic ideologizata), pornind de la romanul Batalie in mars al Galinei Nicolaeva, faimos in epoca pentru problematica lui curajoasa, demascatoare a abuzurilor si a tragediilor personale si colective din epoca stalinista. Textul procesului literar respectiv (scris la comanda) urma sa apara in ziarul Scanteia tineretului, sub titlul Pe banca acuzarii - inchistarea si rutina (sau cam asa ceva). Nu numai ca textul respectiv n-a aparut, dar conducerea ziarului a fost mustrata de catre responsabilii de la Comitetul Central pentru o asemenea initiativa "lipsita de actualitate in contextul tarii noastre".
3. O ampla si spectaculoasa dezbatere publica, un veritabil scandal (in conditiile mediatice proprii socialismului de stat: sobrietate, impersonalitate, perspectiva minimalizatoare etc.) a avut loc in paginile Scanteii, oficiosul Partidului, in legatura cu asa-numitul Plan Valev de cooperare economica regionala.
4. G.M. Tamás, Scrisoare catre prietenii mei romani, Dilema nr. 416, 6-12 febr. 2001, pp. 3-4.
5. Spun "in linii mari" pentru ca in detaliu exista o multime de inexactitati, unele dintre ele aiuritoare, precum afirmatia ritoasa ca "singurul scop adevarat al Trilogiei (sic!) lui Blaga este sa demonstreze ca maghiarii sunt straini de esenta..."(!?).
6. Gáspár Miklós Tamás, scrierea citata, Dilema, p. 8.
