Pe aceeași temă
Primele diagnostice se zbenguie intre funear si incendiar: Grupa Mortii sau Grupa de Foc? Cum e pacat ca asemenea biruinte ale gandirii sa ramana singure, au aparut imediat analizele adancite. Ele se leagana intre forme subtile de negatie a realitatii si variantele cele mai lase ale nebuniei. De o parte: e cat se poate de bine ca am cazut in asemenea Grupa! De cealalta: daca iesim din Grupa, nimeni nu ne mai poate lua Titlul (varianta insuficient laudata a rationamentului: "daca nu murim la un moment dat, vom fi nemuritori!"). Ce e, totusi, definit in termeni minimi de sanatate mentala si morala, careul România, Italia, Franta, Olanda? Foarte simplu. Exact ce e. O grupa indecenta sau, mai precis, o grupa absolut tampita, nascuta din parinti deficienti. In plus: ocazia de manifestare naturala a mentalitatii sportive si extrasportive nationale. Mai intai: cum s-a nascut Grupa C a Turneului Final Euro 2008?
Egalii fac egaluri
La inceput au fost coeficientii. UEFA, organizator administrativ si neimpacat dezorganizator valoric al competitiilor europene, a reusit sa creada ca poate folosi sistemul de punctaj cunoscut in circuitele de tenis. Punctele adunate de echipa nationala dau coeficientul de tara. Punctajul astfel construit stabileste o ierarhie perfect matematica si perfect falsa. Caci coeficientul nu distinge intre meciurile de mare nivel si miutele organizate prin San Marino. Sistemul nu distinge valoarea, ba e chiar implicit antivaloric. El s-a nascut din marea superstitie birocratica si "corecta", de care sufera atatea megainstitutii ale timpurilor noastre. Baza de pornire a acestei filozofii aplicate e egalitatea completa a participantilor. Si, din moment ce, in acest sistem, Andorra e egala Italiei, care e egala Maltei, care e egala Germaniei, mecurile castigate de Italia in fata Germaniei cantaresc la fel ca meciurile castigate de Italia in fata Maltei, iar acestea cat meciurile castigate de Romania in fata Belarusului. Sistemul contine, prin definitie, o doza de mediocrizare care niveleaza si forteaza consecinte hilare. Asa a ajuns Franta intre echipele mai putin cotate la tragerea la sorti, asa a ajuns Italia sub nivelul de evaluare natural, iar România mult peste realitatea de facto. Asa au ajuns toate trei in aceeasi grupa. Pe deasupra, UEFA a continuat sa liciteze organizarea Europenelor, folosind sistemul de stimulente care acorda gazdelor un loc in Turneu. Asta a impins Austria si Elvetia, doua anonime europene, direct in Turneul Final. Restul, nu mai putin contributor la degradare, a fost impus de dereglarea generala a echipelor nationale, intr-un sistem dominat catastrofal de cluburi si de Liga Campionilor.
Liga Campionilor nationalelor mici
In termeni practici, Liga Campionilor si reteaua de mari cluburi din orbita au consumat aproape in intregime fotbalul european, iar UEFA are o raspundere directa. Ea a impins Liga Campionilor spre statutul de competitie pilot, in conditiile in care Uniunea Europeana a echivalat piata sporturilor si, in mod particular, a fotbalului cu piata generala a muncii. Traficul de jucatori la nivelul cluburilor europene a devenit, instantaneu, o miscare de migratie financiara, cu cateva destinatii precise: Anglia, Spania si Italia. Cazul Angliei, teritoriul fundamental al mercantilismului, s-a soldat cu asfixia si, apoi, dezafectarea completa a nationalei. Privatizarea Premiership si drepturile de transmisie TV au generat un capital enorm, care a permis o structura de salarii de-a dreptul saudita. Mai departe, orice transfer a devenit posibil. Arsenal joaca regulat cu 11 straini si alearga, in meciurile fara miza, dupa paznici, politisti si alti englezi de fata, pentru a-i introduce in teren. Ceilalti trei "mari", Manchester United, Liverpool si Chelsea, au o medie de import de aproximativ 70%. Productia de jucatori locali a incetat aproape cu totul, iar nationala s-a prabusit fara intarziere, mai ales ca putinii "bastinasi" inca apti de valoare au gandul si motivatia la salariile de la club si la urmatorul meci de Liga Campionilor. Cazul englez e extrem, dar nu izolat. Inter Milano a intrat, duminica trecuta, in teren, la Florenta, cu 11 straini si l-a introdus, simbolic, abia in ultimele 10 minute, pe Marco Materazzi, omul care a adus Italiei titlul mondial. Acelasi declin e vizibil si din alt unghi. Exista, in acest moment, numai trei fotbalisti de nivel imediat sub-divin (sau dobrinian): Kaka, Lionel Messi si Cristiano Ronaldo. Toti trei sunt pe lista finala de candidati la titlul de "Cel mai bun fotbalist al lumii", in 2007, si toti trei sunt produsul Ligii Campionilor. Presat din toate directiile, fotbalul national se repliaza intr-o omogenizare negativa cat se poate de vizibila. Numarul echipelor sensibil egale si vecine de mediocritate creste si a inghitit deja nume pana nu de mult majore: Suedia, Danemarca, Belgia. Anarhia est-europeana a avut grija de fostele firme locale: bazinul iugoslav e sfaramat, Ucraina nu poate creste, Ungaria a disparut, România, Bulgaria si Polonia in aparenta revenire sunt variante minore ale fostei lor forte. Rezultatul final e Euro 2008, un campionat de distributie modesta. Ineptia birocratica a UEFA a facut restul. Euro 2008 s-a ales cu o grupa de densitate extrema si cu trei grupe submediocre, de aglomeratie obscura. Cum am primit noi, calificatii români, vestile?
Scoala de Gandire nr. 1 - cu program de automagulire
Cu o eroare de interpretare mult mai putin inocenta decat s-ar putea crede. Prima scoala de gandire vernisata de tragerea la sorti pentru Euro 2008 cuprinde numerosi editorialisti sportivi care semneaza, de asta data, in josul aceleiasi opinii cu Mircea Sandu, tinta lor preferata in ultimul deceniu si mai bine. Cugetarea de vaza a acestei scoli spune asa: e foarte bine ca am nimerit intr-o asemenea Grupa. Ne vom inalta si ne vom demonstra valoarea, in compania elitei, asa cum obisnuim adesea. Cu alte cuvinte, valoarea latenta a fotbalului românesc hiberneaza jignita de lipsa de context si se rascoala, indata ce adulmeca supervaloare. Singura problema a acestui titanism e ca el nu exista. E strict imaginar. Ne-a fost, oare, bine cand am jucat cu zeitatile abatute prin România? Eu tin minte ca nu. Real Madrid, Olympique Lyon, Arsenal Londra si Benfica Lisabona n-au pierdut niciun punct la Bucuresti. Pana si Lazio, Slavia Praga si echipa aceea suedeza care a batut Dinamo in Cupa UEFA (chiar nu-mi amintesc numele) au facut figura de semizei la Bucuresti. In acelasi timp, nationala a jucat calificarile ultimilor ani, practic, impotriva Olandei si atat. Desi de eliminarea noastra s-a ocupat Slovenia. Pe ce se bazeaza, atunci, teoria revoltei românesti in Olimp? Pe nimic. Sau, mai bine zis, pe tehnica automagulirii. E o operatiune sireata pe care am invatat sa o desfasuram reflex, cu o abilitate neintrecuta. La inceput, invocatiile: sa vina Chelsea, sa vina Inter, aduceti Italia, aduceti Franta! Nu ne temem! Dupa chelfaneala, aceiasi crainici ai eroismului potential schimba sloganul: noi am reusit sa le aducem pe Arsenal si Real la Bucuresti! Intr-adevar, noi i-am adus. Nu tragerea la sorti i-a trimis sa remarce, in posteritatea lui Ovidiu, nivelul de civilizatie al getilor cu mingea la picior. Evident, data viitoare, cand picam cu Fenerbahce sau cu Sahtior, problema nu se mai pune. Pe ei nu "i-am adus" noi la Bucuresti. Pe ei ni i-a trimis o tragere la sorti banala in raport cu excelenta noastra opinie prezenta si viitoare despre noi insine.
Misterioasa moarte a suratei de calificare
A doua categorie de reactii a fost ilustrata de oamenii de fotbal. La capatul unei analize profunde, Ionut Mazilu (cine?) a conchis ca, in cazul in care iesim din Grupa, nimic nu ne mai poate impiedica sa castigam Euro 2008! La fel, Mircea Lucescu (unul dintre cei mai inteligenti jucatori si antrenori pe care i-a dat fotbalul românesc): daca trecem de Grupa, ne putem gandi la Titlu! Lucescu aduce un argument in sprijin: comparatia cu Grupa Mortii, de la Cupa Mondiala Mexic 1970. România a jucat, atunci, alaturi de Brazilia, Anglia si Cehoslovacia si a facut, intr-adevar, un turneu remarcabil. Insa comparatia intre România 1970 si România 2007 e, desigur, o gluma. Dinu, Lupescu, Dumitru, Dembrovsky, Dumitrache, Neagu sunt la o distanta de 3-0 si ceva, in confruntarea directa cu echipa lui Piturca. Ramanem, totusi, o clipa, pe crestele acestui rationament care nu gaseste, in toata Europa, o echipa in stare sa ne ia finala din 2008 si raspundem: ba da! Are cine sa ne bata. Surata noastra de calificare. Cealalta calificata din Grupa, adica Italia, Franta sau Olanda. Corifeii Scolii de Gandire nr. 2 au asasinat a doua calificata din Grupa Mortii si ne-au adus victoria finala. Putem alege, desigur, intre nebunia realista si nebunia pura. Daca retinem, totusi, avantajele nebunei realiste, atunci lucrurile merg asa: pierdem puncte la castigatoarea Grupei si ne calificam din pozitia a doua. Apoi, ne batem in Finala cu castigatoarea fostei noastre Grupe sau cu cineva mai bun decat ea. Iar aceasta echipa ne poate bate in Finala. Din pacate, Scoala de Gandire nr. 2 a optat pentru nebunia pura. In aceasta varianta, batem tot sau dominam clar Grupa. Iesim pe locul I si urcam in Finala, unde intalnim echipa pe care am dominat-o in Grupa sau o alta un pic mai buna, dar insuficient de buna pentru noi. Triumful astfel preconizat omite nu numai surata calificata, ci si logica minima. Nu e singura omisiune a acestei linii de cugetare. La drept vorbind, pronosticurile care prevestesc, periodic, performante fotbalistice românesti supreme sunt, in intregime, o tehnica subtila de omisiune a realitatii. Ce explica, deci, insistenta cu care e folosit acest gen de rationament?
Scoala de Gandire nr. 2 - cu program de autoamagire
Raspunsul e neplacut, caci trimite la o veche permanenta mentala colectiva româneasca: fuga de realitate. Nu e deloc simplu. Sprintul din fata vietii reale e, in felul lui, un efort complex si tine de o atletica riguroasa in inselaciune. Efortul incepe cu fuga prin spatele realitatii si continua cu instalarea in vehicolul ultrarapid al iluziei. La sfarsit, atletul apare perfect odihnit, din parcare, direct la lina de finis, unde, in lipsa victoriei, isi proclama superioritatea. Sa urmarim acelasi traiect in termeni concreti. Teza initiala si aparenta: putem castiga Euro 2008. Teza implicita si nerostita: ne-am si adjudecat Grupa, meciurile la care ne vom prezenta, totusi, nu mai conteaza. Asadar, in chiar clipa in care aflam ca am cazut, concret, cu X, noi suntem ocupati, pentru ca, virtual, jucam, deja, Finala cu Y. Cu alte cuvinte, nu avem timp de realitate. Suntem foarte prinsi. Si anume, suntem foarte prinsi cu minciuna de consum personal, cu justificarea propriei slabiciuni si cu transformarea justificarii in triumf. Ciudat reflex! Si abil! Si pervers! Tinta e mereu in viitor, in inchipuire. Acolo unde ea nu exista. Tintim in afara realitatii, nu atat pentru ca suntem romantici get-beget, ci tocmai pentru ca nu putem infrunta realitatea prezenta. Pregatim, dinainte, terenul si mutam prezentul intr-un viitor arbitrar. Daca, apoi, prezentul real nu corespunde si e mult mai umil, treaba lui! S-a facut de ras. Noi suntem, deja, campionii Europei!
