Pe aceeași temă
Parafrazându-l pe Titu Maiorescu, aș zice și eu că, în materie de gust muzical, discuția este întotdeauna grea și tocmai de aceea este necesar să încercăm să tragem o linie de hotar între „ceea ce este artă și se poate cere de la artă și ceea ce nu este artă și nu se poate cere de la artă“. Cred că unul dintre segmentele unui asemenea hotar, care ar mai lămuri un pic nebuloasa iscată de fatalul „mie mi-a plăcut“ vs. „mie nu mi-a plăcut“, se poate găsi în Simfonia a IX-a de Beethoven. Sunt, în corpul simfoniei, câteva puncte de încercare în funcție de a căror trecere se poate face, obiectiv, distincția dintre o orchestră mare și, în pandant, un dirijor de calibru și o orchestră mediocră, cu un dirijor corespunzător. Un asemenea punct de încercare este chiar începutul simfoniei. Poți să delimitezi clar ce se poate cere artei și ce nu se poate cere artei în acest faimos opus.
De pildă, primele 16 măsuri din partitură, lăsate de compozitor într-o genială ambiguitate, fără reper tonal și ritmic, sunt un asemenea examen. În acest început, Beethoven pune spectatorul în situația de a asista la nașterea sunetului din tăcere – auzim creația ex nihilo. Așadar, spectatorul trebuie să simtă muzica înainte de a o auzi – ceea ce echivalează perfect cu intuiția unui plan care precede nașterea și evoluția lumii. Acele două note statice, care nu duc nicăieri din punct de vedere armonic și care așteaptă de undeva, din afară, un impuls ritmic pentru a elibera tema nu este, încă, muzică; este vibrația originară din care se naște, imediat, muzica, perceptibilă în toată splendoarea ei odată cu tema. Până la temă, ceea ce se mișcă este tăcerea, iar ceea ce percepem, doar aparent cu urechea, este vibrația mișcării tăcerii sub o forță misterioasă despre care, de altfel, ne „povestește“ întreaga simfonie. Pe scurt, dacă orchestra te poate face să simți sunetul înainte de a-l auzi, atunci e ce trebuie. Dacă nu, nu. Ascultați modul în care începe simfonia sub marile baghete, precum Fürtwangler, Böhm sau Kleiber dintre cei duși sau Barenboim ori Gergiev dintre cei de față. Celibidache și Toscanini – rar dirijori mai diferiți, rar diferențe mai mari decât cele dintre „a noua“ lui Celibidache și cea a lui Toscanini! Și totuși, în intenție, ambele încep la fel. De pe versanți complet opuși, marile intuiții muzicale se întâlnesc într-un punct de dincolo de nori. De dincolo de simțuri. De dincolo de auz. Muzica de dincolo de auz – asta ne arată Beethoven cu aceste prime măsuri, el însuși aflat la momentul compoziției în deplină tăcere. Acele prime măsuri se simt, și la Toscanini, și la Celibidache, în plex înainte de a se auzi cu urechea. Așa trebuie să fie, pentru ca întreaga simfonie să aibă sens. Aici, avem un reper obiectiv, aici nu mai merge cu „mie mi-a plăcut“/„mie nu mi-a plăcut“. E așa ori nu e așa. Artei i se poate cere să execute ceea ce Beethoven a vrut!
Ei bine, după asemenea criterii, care obiectivează cât de cât un teritoriu ce poate fi altfel socotit ca fiind al subiectivității totale, interpretarea capodoperei beethoveniene pe care am putut-o auzi la un anumit concert din cadrul Festivalului „George Enescu“ a fost școlărească, bidimensională, fără intuiție și neinspirată (nu în sensul de „greșită“, ci în sensul de „lipsită de duh“). Începutul simfoniei, de pildă, a sunat ca un pasaj introductiv ce putea funcționa foarte bine în orice altă lucrare muzicală a lumii: două note cântate la unison cât de încetișor putem. Și nu prea putem, așa că nici încetișor nu prea iese.
Pe scenă era o orchestră cu bun renume, dar foarte tânără. Adică, total dependentă de dirijor. Se știe, orchestrele mature au capacitatea de a se detașa de dirijor, dacă acesta le duce în gard. În cazul nostru, aveam pe scenă o orchestră foarte tânără, condusă de un dirijor la fel de tânăr care, din nefericire, nu s-a dovedit a fi deloc la înălțimea contextului în care a ajuns. Să-ți cadă pe mână ditamai Simfonia a IX-a de Beethoven, în ciclul Mari Orchestre ale lumii al unuia dintre cele mai mari festivaluri din Europa și să fii fericit cu un produs muzical demn de Filarmonica din Ploiești este, totuși, mai degrabă un naufragiu decât o împlinire. E drept, la tinerețe se poate să mai ai și asemenea zile. Nu-i motiv de disperare, dar o examinare a propriei prestații și o regândire a opusului muzical, totuși, s-ar impune. Numai că publicul i-a dat alt semnal. Aplaudându-l fierbinte și felicitându-l entuziast, publicul i-a spus, de fapt, că a fost foarte bine (deși nu a fost), că relația lui cu simfonia e pe drumul cel bun (deși nu e), că trebuie s-o țină tot așa (deși nu trebuie).
Publicul mai greșise o dată în acea seară, cu o oră înainte. În prima parte a concertului care s-a încheiat cu Simfonia a IX-a, se cântase primul concert de pian beethovenian. Aceeași orchestră, același dirijor, plus un solist din aceeași plămadă. Un tânăr pianist care nu a putut scăpa de emoții sub nici un chip. A cântat temător, aproape chircit de frică, nu cumva să greșească ceva, lipsit de strălucire, băgându-se permanent sub orchestră ca sub o protecție, prea îngrijorat să nu se facă de râs ca să mai poată face muzică. Nu a fost un concert de pian, ci un examen al unui copil cu suflet bun. Iarăși, publicul a ovaționat minute-n șir. Emoționat, solistul a spus sălii că e ziua fiicei lui și că va cânta un encore pentru soția sa, cea care a dat naștere pruncului, care era de față. Oh! Suflețelul sălii a vibrat imediat, ca la o telenovelă. Ce aplauze! Ce emoție! Ce mai conta cum a cântat băiatul – noi aplaudăm emoția unui tânăr tată care cântă pentru mama fetiței lui...
Bănuiesc că și pianistul, și dirijorul au plecat de la București convinși că au făcut un concert de zile mari. Dacă așa este, îmi pare rău pentru „succesul“ lor. Fără îndoială, acest concert va fi repede uitat, pentru că n-a fost nimic de ținut minte. Dar ceea ce mi se pare mai interesant de discutat decât un concert care se va uita repede este reacția publicului. Căci concertele trec, dar publicul rămâne.
Tuturor invitaților care vin să cânte pentru prima oară în Festivalul „George Enescu“ li se spune că publicul este cald, generos, ușor de impresionat și frenetic colecționar de bisuri. Asta s-ar traduce, de fapt, cam așa: un public curios și deschis, inocent în felul său, gata să asculte, gata să aplaude înflăcărat orice, cerând de fiecare dată câte un encore precum un cățel drăgălaș cere o mângâiere. Undeva, în subconștientul publicului de la Festivalul Enescu, bisul este premiul său pentru bună purtare. Aplaudăm frumos, ni se cuvine un bis; vrem un bis, așa că aplaudăm frumos. Un concert bun este musai unul care se termină cu bis.
Se pune adesea întrebarea cât de meloman este, în realitate, publicul Festivalului Enescu, adică un public cam de 4.000 de persoane (atunci când se umple Sala Palatului). Sigur, nu toți sunt melomani. Dar, ca unul care merge de mult timp la Festival și observă, pot spune că ponderea melomanilor a crescut simțitor în timp. Publicul din 2017 este cu mult mai informat și mai cultivat muzical, este mult mai adecvat atmosferei de concert decât era publicul din 2010 sau, și mai mult, publicul din 2005.
Câteva decizii strategice luate pe parcursul anilor au rodit. De pildă, decizia de a micșora sensibil numărul invitațiilor. În anii de demult, o treime din sală se dădea pe „invitații“ - în fapt, bilete gratuite date, „de protocol“, mai marilor zilei. Pe lângă care se lipeau, firește, și o grămadă de „învârtiți“, oameni nu atât de mari, dar care cunoșteau pe cine trebuie ca să se învârtă de o invitație, așa cum știm că se întâmplă pe malurile Dâmboviței. Ștabii, în general, nu veneau. Aveai, așadar, multe locuri goale și la intrarea în sală stătea frustrat un public cu adevărat meloman care nu prindea bilet. Alteori, ștabii primeau biletele și le dădeau mai departe, altora. Organizatorii s-au trezit nu o dată cu secretara unui ministru sau cu verișorul unui consilier de ministru pe scaunul afectat ministrului, în loja oficială. Obiceiul „protocolului“ a fost serios restrâns în anii din urmă și, chiar dacă nu a fost eradicat de tot (la Opera din Viena invitație are doar cancelarul Austriei!), se simte beneficiul acestei măsuri. O altă decizie care a dus la o îmbunătățire sensibiliă a calității publicului este aceea a închiderii ușilor sălii la ora exactă la care concertul este programat să înceapă. Astfel, întârziatul nu mai e un obicei. Câte un cuconet/„piți“ la brațul unui domn bine parfumat, oameni ocupați, desigur, intrau la 15 minute după ce dirijorul ridicase prima dată bagheta și ridicau în picioare un rând întreg să ajungă la locurile lor, care erau de regulă ocupate de alții. Începea o scurtă discuție între titularul biletelor și uzurpator, apoi uzurpatorul se ridica și părăsea rândul, ridicându-l din nou. Efectul unei asemenea scene asupra muzicienilor și spectatorilor este groaznic. Slavă Domnului, s-a terminat cu așa ceva!
Apoi, în timpul concertelor, telefoanele sună mult mai rar decât sunau acum 10 ani. La fel, aplauzele socotite îndeobște inadecvate au dispărut aproape. Deși aici am eu o obiecție: părerea mea este că obiceiul aplauzelor între mișcări nu este atât de grav, cât aplauzele „la scenă deschisă“, care se aud înainte ca bucata să se termine – cum am putut auzi la concertul mai sus comentat, când cineva a izbucnit în aplauze după Oda Bucuriei pentru că știa, ca mai toți semidocții, că acest moment încheie simfonia. În vremea lui Mozart și, mai apoi, a lui Beethoven și până foarte târziu, în secolul XX, publicul aplauda între mișcările opusului și eu cred că, dacă publicul simte că a fost ceva de aplaudat, când muzica a încetat, ar trebui lăsat să o facă. Dar, în fine, asta e doar părerea mea. Altfel, disciplinat fiind, și eu mă supun codului: aplaud doar la sfârșitul lucrării.
Așadar, spre bucuria lui însuși, publicul a devenit tot mai disciplinat, dar tot mic este numărul celor care știu ce și cum să aplaude. Totuși, nu poți aplauda de fiecare dată în picioare, cu ochii în lacrimi, extaziat, ca și cum te-ai întâlnit cu muzica supremă. Nu la fiecare concert te întâlnești cu excepționalul, cu formidabilul. În plus, dacă aplaudăm în picioare, cu ovații, o interpretare nefericită, cum să-și dea seama artistul că mai are de lucru, că nu e încă acolo, că nu e încă așa? Mulți își imaginează că aplauzele entuziaste fac bine cuiva care a cântat mediocru pentru că îl încurajează. Sau că ridicatul în picioare când se aplaudă ține de respect. Nici vorbă! De respect ține să nu întrerupi sau să nu deranjezi în nici un fel artistul în timp ce se produce pe scenă, de respect ține să asculți ce cântă el acolo (de pildă, să nu te holbezi în telefon și să dai SMS-uri în timpul concertului!). Dar cu aplauzele e altceva. Prin aplauze îi comunici artistului cum a fost ceea ce a făcut el, pe scenă. Dacă nu ți-a plăcut sau, în limitele obiectivității despre care pomeneam mai sus, nu a făcut ce trebuia să facă („ceea ce arta poate și i se poate pretinde“), atunci aplauzi într-un fel, mai politicos, mai reținut. Dacă, dimpotrivă, ai avut revelații și de acum înainte nu mai poți asculta muzică decât gândindu-te la concertul abia isprăvit, atunci, desigur, te ridici în picioare, ovaționezi, plângi, strigi și aplauzi de ți se încing palmele.
În fond, aplauzele triumfale îi fac rău unui muzician/unui ansamblu care a cântat mediocru, pentru că el/ei va/vor crede că a(u) cântat excepțional, va/vor lua drept genială mediocritatea lor. Totuși, aplauzele în picioare, cu ovații și chemări repetate la rampă, trebuie păstrate pentru marile momente de concert, care sunt rarisime. Când publicul aplaudă așa 11 din 12 concerte, atunci cu siguranță că el, publicul, are o problemă - se află într-o stare de confuzie pe care, din nefericire, o transferă artistului. Să fim ceva mai responsabili cu aplauzele noastre, asta vreau să zic.