Cum supraviețuiește un spectacol de teatru

Ioana Moldovan | 05.06.2012

Poate nu e mare lucru ca un spectacol de teatru să se joace 5 ani la rând. Și totuși, faptul că spectacolul Cui i-e frică de Virginia Woolf? a aniversat pe 27 mai 5 ani de la premieră, eveniment întâmplat pe scena Studioului de Teatru Casandra al Universității Naționale de Artă Teatrală și Cinematografică „I.L.Caragiale“ (UNATC), este un lucru ieșit din comun.

Pe aceeași temă

Poate nu e mare lucru ca un spectacol de teatru să se joace 5 ani la rând. Și totuși, faptul că spectacolul Cui i-e frică de Virginia Woolf? a aniversat pe 27 mai 5 ani de la premieră, eveniment întâmplat pe scena Studioului de Teatru Casandra al Universității Naționale de Artă Teatrală și Cinematografică „I.L.Caragiale“ (UNATC), este un lucru ieșit din comun.

Studioul de Teatru Casandra nu mai exis­tă. Aflat pe Strada Franceză, la numărul 9, micul teatru cu 166 de locuri a marcat de­butul tuturor generațiilor de actori ro­mâni începând cu 1957, ul­tima generație fiind cea din 2007: Florina Gleznea, Io­nuț Grama, Emil Măndănac, Sînziana Nicola și Mariana Cămărășan, 5 dintre cei 6 săr­bătoriți ai serii de 27 mai. Primii 4 sunt actori, cla­sa prof. Ion Cojar, iar Ma­riana Cămărășan este unul dintre cei 2 regizori ai spec­ta­co­lului, celălalt fiind Ale­xan­dra Penciuc, absolventă UNATC din ge­nerația 2008. Între timp, Casandra stă să devină un club de noapte, sub o firmă cunoscută a vieții de noapte bucureștene. Ultima dată când s-a jucat teatru acolo a fost în iunie 2007, iar în vitrina de la stra­dă a imobilului încă se mai văd poze din spec­tacolul Cui i-e frică de Virginia Wo­olf? de Edward Albee, examen de licență al Marianei Cămărășan (absolventă de re­gie-teatru) și pentru 3 dintre actori (Flo­rina Gleznea, Ionuț Grama și Emil Măn­dănac).

Când s-a jucat spectacolul în Ga­la Absolvenților 2007, o foarte serioasă sesiune de examene de licență, dar prinse sub un nume glamour, toată sala s-a ridicat în picioare și a aplaudat minute în șir. O colegă implicată în organizarea eve­ni­men­tului a pus bani din buzunarul ei pentru ca, în locul garoafelor pe care tinerii ac­tori-absolvenți le primeau pe scenă, la fi­nele fiecărui spectacol din Gală, cei din Cui i-e frică de Virginia Woolf? să pri­mească trandafiri – o extravaganță și în același timp gestul sincer al unui om deja cucerit. Un altul eram eu. Vedeam piesa a treia oară, dintre cele 8 spectacole pe care examenul le avusese programate, potrivit regulamentului intern al UNATC.

În martie 2007, am participat la un fes­tival de teatru destinat universităților de teatru din Balcani. Atunci am cunoscut întreaga distribuție. Drumul până la Sko­pje, destinația noastră finală, a fost par­curs într-un microbuz în care am stat cu toții înghesuiți, printre obiecte de decor și genți de voiaj. Lucram deja la Teatrul ACT și pregăteam premiera unui alt text Albee: Capra sau Cine e Sylvia?. Ionuț Grama m-a întrebat chestiuni tehnice le­gate de obținerea drepturilor de re­pre­zentare în România. M-am plâns de agen­tul lui Edward Albee și exigențele la care eram supuși, exigențe dictate de însuși dra­maturgul. „Cum? Edward Albee tră­iește?“, am fost întrebată ezitant. Am răs­puns afirmativ, banal. A urmat o clipă de liniște apăsătoare, iar apoi un imens stri­găt de bucurie, așa cum oamenii reac­țio­nează când se întâlnesc după mulți ani și se recunosc, din greșeală. Repetând la pie­să, cei 6 aveau un singur regret, că prac­tic nu mai exista nicio șansă pentru a-i spune dramaturgului cât de mult iubesc ei textul pe care l-a scris, personajele și tot ce se poa­te întâmpla pe scenă, necrezând că Edward Albee mai era încă în viață. Cre­deau că niciodată n-au să poată să-i mul­țumească pentru minunata piesă pe care o scrisese, că niciodată Albee nu va ști de existența lor, 6 tineri fascinați de un text pe care și azi îl consideră cel mai bun pe care l-au citit vreodată.

Așa am aflat de proiectul lor, spectacolul Cui i-e frică de Virginia Woolf?, la care lucrau. În final, spectacolul a fost pre­gătit timp de 16 săptămâni, perioadă impusă atât de programul încărcat al re­petițiilor de la Casandra, dar și datorită retraducerii textului, un demers ab­so­lut necesar după ce Ionuț Grama a citit textul în ori­ginal, iar versiunea ro­mâ­nească datând de la finele anilor ’60 și sem­nată de Anca Boldur i s-a părut mult prea cuminte, nimic din limbajul violent și frust propus de Albee neregăsindu-se în traducerea ce introduce în România comu­nistă teatrul american contemporan.

 

În acea seară, la Casandra, cu toții am crezut că spectacolul moare, la fel cum celelalte spectacole ale generației 2007 ur­mau să moară. A fost prima în­mor­mân­tare de spectacol la care asistam. Și era la fel de dramatic ca și când ar fi fost vorba de un om, cineva drag. Fără să am un plan, i-am chemat în vara lui 2007 să re­pete la Teatrul ACT, sugerându-le o adap­tare pentru scena de 7x4 metri, o mare problemă pentru un spectacol ridicat pen­tru o scenă italiană.

În 2007, Edward Albee nu a fost de acord cu distribuția. Principala lui obiecție era vârsta mult prea mică a actorilor și lipsa de experiență a acestora. În text, Martha și George, cele 2 personaje principale, aveau 52, respectiv 46 de ani, iar Florina Gleznea și Ionuț Grama, 2 doi actori care jucau rolurile respective, aveau atunci 22, respectiv 23 de ani. Totuși, în octombrie 2008 s-a ajuns la o înțelegere cu William Morris Literary Agency – reprezentantul lui Edward Albee, astfel că s-a obținut dreptul de a se juca spectacolul pentru o perioadă limitată la 10 spectacole. În martie 2009, spectacolul era nominalizat de 2 premii UNITER prin Florina Gleznea și Ionuț Grama, ambii tineri actori fiind prezenți la categoria Debut în Teatru. Niciunul dintre ei nu a luat însă trofeul acasă. Acesta sau altul a fost motivul pen­tru care Teatrul ACT a renunțat la spec­tacol, deși de fiecare dată când era pro­gramat, biletele se epuizau în ma­xi­mum 48 de ore.

Din vara lui 2009, spectacolul a încercat să se descurce singur, iar parcursul său po­vesteşte și despre oportunitățile și limitele pe care scena teatrului ro­mâ­nesc le oferă tinerilor creatori de teatru, odată ce au părăsit mediul protector al Universității Naționale de Artă Teatrală și Ci­ne­ma­tografică „I.L.Caragiale“.

Spectacolul n-ar fi supraviețuit dacă n-ar fi existat generozitatea spectatorilor, oa­meni care l-au văzut și au ieșit trans­for­mați. Aceștia s-au apropiat de actori, do­rind să-i cunoască, să-i vadă mai des. Ge­nerozitatea lor s-a soldat cu punerea pe picioare a unui întreg sistem de PR fără de care spectacolul n-ar fi avut forța să se păstreze viu în amintirea publicului, chiar dacă, uneori, tre­ceau luni întregi de la o reprezentație la alta. În ultimul an, spec­tacolul s-a jucat la Tea­trul Nottara. Numai că felul în care un teatru de stat a putut să ajute su­pra­viețuirea spectacolului în vreme de aus­teritate financiară a re­pre­zentat un real test de stres dus la limită, spectacolul fi­ind obligat să vândă 100% din locurile din sală pentru a asigura celor 6 tineri (4 ac­tori și 2 regizori) încasarea unei re­mu­nerații constând într-o sumă in­just de mi­că. Cu doar 50% din sală vân­dută, niciun actor nu încasa vreun ban.

La finalul reprezentației din 27 mai a rulat un clip de câteva minute, cu imagini din timpul pregătirii spectacolului, în urmă cu 5 ani. Doar atunci am realizat că am parcurs această distanță de timp, iar emo­ția ne-a cuprins pe toți. E greu să lași un spectacol să moară; iar după 5 ani de existență e și mai dificil. Supraviețuirea vine însă odată cu fiecare spectator care își pune în gând să-l vadă. Fie că a citit despre el, fie că cineva i-a vorbit despre spectacol, anonimul care se hotărăște în­tr-o seară să caute compania actorilor din Cui i-e frică de Virginia Woolf? nu va re­greta. Seara care urmează, pentru spec­tacol, este 12 iunie, la Café Godot, noua scenă independentă la modă, locul unde se întâmplă de ceva timp evenimente cul­turale de excepție, pentru toate vârstele și toate gusturile.

Cui i-e frică de Virginia Woolf? de Ed­ward Albee (Premiul Tony pentru Cea mai bună piesă de teatru în 1962) este una dintre cele mai amuzante și mai tul­bu­ră­toare radiografii ale mitului „familiei per­fecte“. George (Ionuț Grama), pro­fe­so­rul ra­tat de la catedra de istorie, și Mar­tha (Flo­rina Gleznea), exuberanta sa soție și fiica șefului universității, se întorc acasă du­pă o petrecere. Dar noaptea abia în­ce­pe, iar publicul devine prizonier în casa ce­lor doi și martorul unui șir de „jocuri și glume“, în care barierele anduranței vor fi testate, iar demonii vor ieși la lumină. Pentru că Martha i-a invitat la ei acasă pe noii veniți în campusul universitar, blon­dul Nick (Emil Măndănac) și naiva lui so­ție, Honey (Sînziana Nicola). Ceea ce ur­mează va demonstra că nimic nu e mai irezistibil și mai terifiant decât cruzimea și că adevărul și iluzia pot spune uneori ace­eași poveste.

„Cui i-e frică de Virginia Woolf? ar putea să pară la prima vedere o convenţională dramă domestică. Dar, ca toate textele bine scrise, devine cu fiecare replică o dovadă despre ce suntem atunci când schimbăm puţin perspectiva din care ne analizăm micile noastre cămine fe­ri­ci­te“, scria cu ocazia premierei din oc­tom­brie 2007 Tom Sellar, redactorul-șef al re­vistei Theater, editată de Yale University.

Am avut ocazia, în primăvara lui 2011, să văd la Arena Stage din Washington D.C. un spectacol american cu Cui i-e frică de Vir­ginia Woolf?. Având o dis­tribuție selectă - Tracy Letts, Amy Mor­ton, Madison Dirks și Carrie Coon -, spec­tacolul avea ca atmosferă lumea clasei de mijloc americane, cu livingul decorat cu corpuri de bibliotecă și cărți, canapea și fotolii, un șemineu – genul de decor care te trimite cu gândul la o viață ordonată și curată. A fost un alt fel de a spune po­ves­tea, mai aproape de gustul unui public cu vârsta peste 50 de ani – publicul pe care teatrul american vrea să-l mul­țu­meas­că pen­tru că acesta este cel care plătește bi­lete de peste 100 de dolari. Mi s-a părut un spectacol cuminte, anti-Albee aproape, fără dezordine și schi­zo­frenie. Singurul ele­ment pe care-l avea și pe care l-am re­gretat că nu poate face parte din spec­ta­colul independent al Ma­rianei Că­mă­rășan și al Alexandrei Penciuc este faptul că, îna­inte să se ridice cortina, o voce din off ruga publicul, în cel mai diplomat fel cu putință, să-și închidă telefoanele mo­bile. În final, vocea se prezenta: „Sunt Edward Albee și vă do­resc vizionare plă­cută la spectacolul meu“.

Cui i-e frică de Virginia Woolf? în regia Marianei Cămărășan și a Alexandrei Pen­ciuc a deschis drumul spectacolelor de teatru care încep în mediul universitar pentru a face saltul în lumea profesionistă și in­de­pendentă a teatrului românesc. Ar fi im­posibil să-mi doresc încă 5 ani pentru acest spectacol? În 2017, când generația UNATC 2007 va aniversa 10 ani de la ab­solvire, îmi imaginez un program al zilei aniversare care să înceapă cu spectacolul însuși. În fond, ce alt mod de a celebra memoria prof. lor Ion Cojar, căruia i-a fost dedicat și spectacolul din 27 mai? //

TAGS:

Opinii

RECOMANDAREA EDITORILOR

Bref

Media Culpa

Vis a Vis

Opinii

Redacția

Calea Victoriei 120, Sector 1, Bucuresti, Romania
Tel: +4021 3112208
Fax: +4021 3141776
Email: redactia@revista22.ro

Revista 22 este editata de
Grupul pentru Dialog Social

Abonamente ediția tipărită

Abonamente interne cu
expediere prin poștă

45 lei pe 3 luni
80 lei pe 6 luni
150 lei pe 1 an

Abonamente interne cu
ridicare de la redacție

36 lei pe 3 luni
62 lei pe 6 luni
115 lei pe 1 an

Abonare la newsletter

© 2021 Revista 22