Cum trebuie tacut despre fotbalul romanesc (comentarii la Pernambucano )

 E atat de simplu de vorbit despre  Dinamo si Steaua în Cupa UEFA, încat toata lumea se straduieste sa greseasca. Marea traditie romaneasca a evadarii vorbite din realitate se simte agreabil în politica, dar nu e nicaieri mai bine primita decat în paginile presei care se ocupa de fotbal. Adevarul elementar si vizibil e ca fotbalul romanesc de club a reusit, în sfarsit, sa egaleze viteza de prabusire a Nationalei. Nu e nimic misterios în acest adevar derizoriu si repetat. Dinamo si Steaua joaca un fotbal prost si stabil, fotbalul tipic al echipelor care cauta fara succes accesul în prima jumatate a diviziei B europene. Locul lor e, de fapt, un pic deasupra puzderiei anonime care face trecerea de la Intertoto la subsolul UEFA. Nu e nici onorant, nici dezonorant. E, pur si simplu, real. Problema e alta: efortul neîncetat al presei de a transforma acest spectacol de umbre mizere într-o zona de mare interes, importanta si performanta.

 E imposibil de înteles cum anume poate cineva sa se ocupe de fotbalul romanesc, în termenii în care trateaza fotbalul mare. In aparenta, greseala vine din patriotism: nu îi putem micsora pe ai nostri, tocmai pentru ca sunt ai nostri. Nu e asa. Patriotismul presupune, în cazul capitularilor sau al neputintei, indignarea, critica si înstrainarea. Exilul. Nu e clar de ce anume nu ar putea fi fotbalul romanesc exilat din paginile presei sportive si reprimit abia atunci cand cluburile îsi vor croi drum înapoi, prin performanta. Limbutia incendiara a presei noastre, care tine sa ne convinga ca martoaga e exemplar de rasa, nu vine din patriotism. Izvorul e, într-adevar, un sentiment local. Nu patriotismul, ci fuga de adevar sau, mai bine zis, capacitatea de a trai cu toata convingerea în iluzie si încercarea de a-i atrage si pe ceilalti acolo. Handicapul creste.  Steaua a ajuns pe la 1-9 în meciurile directe cu echipele serioase ale Europei. Dinamo a pornit abrupt, cu o cadere riguroasa în fata Benficai. Nu conteaza. Dorinta noastra de a locui în alta parte, fara sa castigam acest drept, e atat de puternica, încat e capabila sa îsi fabrice propria realitate si chiar sa o mobileze pana la cel mai mic amanunt: aici mocheta, acolo plasma si semineul tiganesc-aurit din livingul locatiei. Ne dorim progresul fara sa-l imbunam prin onestitate si buna asezare a muncii. Ni-l dorim cu orice pret si scurtam calea. Prin vorbe si delir imaginativ. Apoi declaram operatia încheiata. Aici vom ramane. Am vorbit, deja, prea mult despre fotbalul inexistent si despre viata lui fastuoasa în mintea care nu suporta adevarul. Exista, totusi, un fotbal înalt, în realitate, nu în proiectie, si despre el merita sa vorbim. În amanunt.

Un suier pe Olimpico

 Acest joc de calitate densa si complexitate vasta s-a asezat, saptamana trecuta, deasupra lui  Stadio Olimpico, la Roma. Ocazia: un meci destul de neexceptional în Liga Campionilor. AS Roma si Lyon nu promiteau aproape nimic, în comparatie cu simultanele Real-Bayern si Chelsea-Porto. Pana la urma, a fost altfel. Caci acest meci de echilibru îndarjit a fost, la a doua citire, un duel bizar: Francesco Totti contra Juninho Pernambucano. În prezenta unor ostiri bine instruite, dar oarecum absente, batalia s-a dus, dupa modelul uitat al eroilor militari ai Antichitatii, între cei doi comandanti. Totul a fost despre ei si asupra lor. In minutul doi, cand Phillipe Mexes a încercat sa îl scoata din joc pe Juninho, era clar ca Roma încearca eliminarea liderului. Tentativa a esuat, Mexes a ramas, inexplicabil, în teren. Un englez deosebit de incoerent pe nume Riliey a împartit 11 cartonase galbene, unul mai nepotrivit ca altul. În cele 88 de minute care au urmat atentatului esuat, Totti si Juninho au intrat într-o corespondenta balistica fara precedent. Lyon si Roma s-au dat la o parte si meciul a curs în jurul norocului sau nenorocului prin lovituri libere. Asa a aparut în prim-plan arta desavarsita a mingii lovite cu forta si gratie. Totti, tunar de stil clasic, a urmat metodele traditionale ale sutului planat, la semiînaltime. Cine stie sa faca asa ceva mizeaza pe o anume calitate rara a zborului, pe lungimea lui derutanta si pe viteza care pare sa-si adauge forta pe parcurs. Totti nu a reusit sa înscrie, poate numai si numai din cauza unui curent de aer indisciplinat, a vreunei adieri care a dereglat geometria fina si complexa de care are nevoie traiectoria de gol. In cazul lui Juninho, cel mai mare suteur extraordinar al vremurilor noastre, geometria e de mult depasita. Juninho face, nu se sprijina pe sisteme de referinta date. El a explicat aceasta capacitate, schimband, pe Stadio Olimpico, datele si reperele admise în jocul de fotbal. Pe la jumatatea reprizei secunde, în conditiile unui 0-0 din ce în ce mai rezistent, Juninho a propus o ruptura totala, o ipoteza care putea duce la desfiintarea jocului de fotbal sau la rearanjarea lui, în datele unui regulament complet nou. Lovitura libera. Juninho a pus mingea, încet, la 50 de metri de poarta romana si, spre uimirea fara respiratie a tribunelor, a început sa pregateasca meticulos ceva neverosimil: un sut pe poarta. Aceasta sminteala prea mare pana si pentru îndraznelile cunoscute ale lui Pernambucano a început prin a parea o gluma sau o ratacire de disperat. Si mingea a plecat, într-adevar, în sus, fara rost, ca dintr-o degajare de fundas încoltit. Dupa primii 20 de metri, nu mai era, însa, nimic necugetat în aceasta traiectorie care începea brusc sa coboare în mare viteza, suficient pentru a înceta sa fie o degajare si tocmai bine pentru a deveni un sut decent peste transversala. Cu 10-15 metri înainte de destinatie, calatoria s-a transformat, virulent, într-o amenintare iminenta si vicioasa. Mingea a început sa cada furios. Pe Stadio Olimpico s-a facut atata liniste, încat, o clipa, s-a auzit un suier de proiectil. În aceeasi clipa, tot grupul în miscare prin careul Romei s-a trezit condamnat. Atat de derutanta devenise stirea despre sutul lui Juninho, încat ea n-a fost înteleasa de coechipierii din careu. Unul dintre ei s-a ferit, cu frica soldatului care plonjeaza în transeu. Asa a aparut o sansa minima pentru portar. Daca atingea un fir de par sau ar fi fost mascata o clipa mai mult de corpul coechipierului, sutul lui Pernambucano se ducea în gol. Potarul Romei a prins si, scuturat de un tremur nervos, a ramas întins în iarba, cateva zeci de secunde. Avea de ce. Trecuse printr-un soc. Aflase ca fotbalul nu are nevoie de cronicari si cuvinte pentru a-si crea realitatea. Iar cand o face, e splendid si nelimitat.