Cupa nimanui

Un singur lucru ramane in urma Cupei Mondiale 2002. O intrebare cu raspuns nesigur: cand vom recupera sensul pierdut al fotbalului? Deocamdata stim doar cum a avut loc separatia.

Blatter de Jos si Coreea de Sus

Cupa Mondiala 2002 a inceput cu scandalul sordid pe care s-a cladit noul mandat al lui Sepp Blatter si s-a incheiat de fapt cu arbitrajele rupestre care au transformat Coreea de Sud in Coreea de Sus.

Defaimarea morala a Cupei Mondiale a fost adanca fara a deveni totusi si defaimarea jocului de fotbal. Blatter de Jos si Coreea de Sus au discreditat, de fapt, lucruri care nu mai aveau nevoie de un strat proaspat de igrasie - birocratia clientelara FIFA si nationalismul corporatist sud-coreean (doua forme distincte, dar compatibile de coruptie).
Fotbalul, joc universal, mai bogat decat orice institutie si forma de stat, putea riposta, dar nu a reusit si asta e, pana la urma, adevarata problema a Cupei Mondiale 2002.

Opera minima

Fotbalul anului 2002 arata ca un joc dominat de trecut, intretinut de pompa unei religii universale si ignorant in fata propriului viitor. Umbra trecutului e atat de grea si de mare, incat finala Brazilia-Germania a fost venerata reflex ca o formula sacramentala. Prezenta celor doua puteri mitice in finala a orbit si aproape nimeni n-a indraznit sa observe ca Germania e doar scheletul ideologic al fostului Imperiu cu capitala la Beckenbauerburg, iar Brazilia e, ca de obicei, o mostenitoare de familie prea buna pentru a se lasa purecata de fisc. Finala a fost deci o reprezentatie de repertoriu istoric, un spectacol de opera usor sufocat de banalitatea epocii din jur. Pierzand totusi clar, Germania a salvat ceva din decenta acestei epoci mici, iar Brazilia a prelungit macar in mit credinta in fotbalul mare. Menirea acestei finale a fost sa puna fotbalul la adapost de asaltul general al suficientei si pesimismului. Mai intai, cate ceva despre suficienta celor ce au plecat de la Mondiale pe prima usa deschisa.

Toata lumea e incaltata

E vorba de asa zisa supriza a eliminarii celor doua natiuni insarcinate cu spectacolul superior: Franta si Argentina.
Aceste doua foste mari echipe au fost eroinele unei disparitii voluntare. Ele nu au fost eliminate, ci au venit la Mondiale pentru a fi invinse, pentru a-si implini destinul si a pune astfel capat unei epoci de glorie prelungite artificial. Franta a trimis in teren copiile xeroxate, dar nu si continutul unor jucatori sleiti de succes si oboseala. De la Dugarry la Henry, nimeni n-a inteles prea bine in nationala Frantei de ce e nevoie de aceasta Cupa Mondiala, de inca o Cupa Mondiala dupa ce istoria luase sfarsit - nu? - cu anii de suprematie orbitoare 1998-2000. Argentina a repetat drama franceza intr-o varianta usor ridicola, dupa tipicul sud-american. Echipa nu a castigat in ultimii ani mare lucru, dar a fost purtata pe toate podiumurile si prin toate cerurile de presa intregii lumi. Bielsa le putea citi elevilor sai din manualul de chimie organica.

Nimeni n-ar fi bagat de seama. Argentina si Franta s-au prezentat spre a fi respectate si pentru a primi juramantul de fidelitate. Cand au fost puse de Senegal si Suedia sa alerge, cele doua suite regale s-au risipit. Doar Anglia a avut impresia ca a jucat un meci istoric cu Argentina si a trait victoria ca pe o dezrobire. Era o iluzie nascuta din respect, boala sociala la putere in Anglia de sute de ani. Franta si Argentina nu au fost rasturnate de revolutia descultilor.

Danemarca, Suedia, Anglia si Uruguay se incalta nu foarte elegant, dar trainic, iar senegalezii trimit acasa mereu marfa din Franta. Revolutia descultilor a avut loc doar in paginile ziarelor si a avut loc acolo, pentru ca e la moda sa declari ca lumea a treia trebuie sa scape de locul trei pe natiuni. Franta si Argentina au plecat singure sa-si rumege suficienta. Iar asta a fost o tradare care a micsorat fotbalul Cupei Mondiale 2002. Al doilea viciu al fotbalului in aceasta epoca tulbure a fost pesimismul.

Fuga de risc

Aproape n-a fost echipa la Cupa Mondiala care sa nu fi imbratisat idei de joc negative. Danezii l-au suspendat la capatul lor taios pe Tomasson si in rest au distrus orice simtamant avantat de joc. Danezii au scuza caracterului national. Englezii care n-au avut pofta minima de a pune intrebari unei Brazilii in 10 au scuza ca stiu sa gaseasca scuze in orice situatii (caci politetea e paralizia etica la putere in Anglia de sute de ani). Dar Portugalia si mai ales Spania, Italia si chiar Brazilia nu au nici o scuza, in afara de spiritul vremii noastre care impinge spre calcule de sedinta de consiliu de administratie - doar acolo retinerea e o virtute ce trebuie incununata cu atacul secret si fatal. Toata lumea a jucat aparandu-se ca de virusi, cu epoci interminabile de posesie si contre pregatite ca un atac asupra bancii. Brazilia insasi a fost stralucita in aparare cu Edmilsson, Junior si Lucio copiati cumva dupa originalele italiene in beton din anii ‘60. S-a vorbit ca la targ de aventurismul lui Cafu si Carlos, dar acest gen de anarhie n-a fost posibil decat sub garantia a doi mijlocasi de inchidere: Kleberson si Gilberto Silva. Fotbalul Cupei Mondiale 2002 n-a fost un joc deschis, ci doar o prelungire a tehnicii investitiilor. O schema prudenta, construita pe economii si risc atent evaluat.

Concedierea eroilor

Impreuna, suficientii si pesimistii au ingustat fotbalul acestei Cupe Mondiale care nu ne-a lasat nici o echipa. Poate Turcia ar merita bucatica de halva in plus, dar turcii au reusit singura ascensiune naturala a turneului profesand tot o idee de joc negativa. Atata doar ca in cazul Turciei (ca si al Braziliei), echipa s-a rupt in doua spectacole divergente: sus impartea mobila organismului oamenii de viteza de la Ilhan si Sas la tripleta raraita a Braziliei; jos, la soclu, aparari ramificate si fortificatii multiple. Dar echipe integrale n-am vazut la Cupa Mondiala. Si nici jucatori dincolo de limita vedetei. Rivaldo a fost de departe cel mai bun fotbalist al turneului, dar Rivaldo nu e decat o mare vedeta, nu un erou de legenda. Au lipsit jucatorii completi, caci Cruiff a scris in aceasta perioada cronici pentru The Sunday Times, Maradona a avut probleme cu politia de frontiera japoneza, iar Pele si Beckenbauer au stat lipiti in tribuna si nici macar n-au iesit la incalzire. Se spune ca Ronaldo e un geniu. Poate, dar chestiunea e mult prea personala. Ronaldo a reusit mai degraba sa se mantuie lepadand demonii care l-au incoltit acum 4 ani inainte de finala Cupei Mondiale 2000. Altfel, despuiat de fanfara comerciala, Ronaldo e doar un mare jucator, o fractiune sub miracol.

Viitorul ca o clinica

Ne ramane, pana la urma, din Cupa Mondiala 2002 o rusine de spalat de pe fata fotbalului: Coreea de Sud. Echipa nu e rea si Federatia sud-coreeana ar trebui sa o recicleze inscriind-o la maraton, la urmatoarea editie a Jocurilor Olimpice. Guus Hiddink a reusit, de fapt, o performanta extrasportiva, un numar de dresura in grup care nu poate fi mentinut decat cu biciul si cu 60.000 de urlatori in tribune. Coreea de Sud nu e revelatia Cupei Mondiale si nu e a patra echipa a lumii, decat daca Egorova are sange albastru din familie, si nu din laborator. Caderea fizica a sud-coreenilor in finala mica a avut de altfel cam prea mult dintr-un lesin chimic. Sud-coreenii, FIFA si ideile de joc de la Cupa Mondiala 2002 au in fata patru ani de dezintoxicare.