Cuplul magic

Serenela Ghiteanu | 08.01.2019

În cel mai recent volum de poezii al Anei Blandiana o poveste personală devine cântec universal, unul care ne aminteşte de esenţa sensului vieţii, care este iubirea.

Pe aceeași temă

În lumea artiştilor, există cupluri care devin mitice încă din timpul vieţii. Nu e nevoie ca trecerea în lumea de dincolo să pecetluiască o uniune care a fost magică pentru că acest lucru devine evident încă de când ei sunt vii şi plini de energie. Este, de altfel, una dintre caracteristicile acestor cupluri: energia pozitivă, care e şi creatoare. Sunt cupluri în care partenerii nu pot fi nicio clipă închipuiţi despărţiţi, în care imaginea fuziunii oscilează permanent cu cea a complementarităţii. Este un soi de minune felul în care contrariile acestea coexistă în cuplurile perfecte. Pentru că teama de acest cuvânt nu ar trebui să ne reţină să le spunem pe nume: perfecte. Suntem învăţaţi că perfecţiunea nu există tocmai pentru că este atât de rară, încât e realist să nu ţi-o fixezi ca ideal. Nici partenerii cuplurilor magice nu şi-au fixat-o ca ţel, ei au primit-o cadou, li s-a întâmplat să se întâlnească, suflete-pereche, de bună seamă pentru că au meritat-o.

În cultura română, cuplului magic Monica Lovinescu-Virgil Ierunca i se adaugă recent acela format de Ana Blandiana şi Romulus Rusan. Etic şi estetic laolaltă, cu o formulă deja consacrată, doar că primul cuplu a trăit în exil, iar al doilea în ţară. Ambele cupluri au adăugat la opera literară o activitate civică foarte importantă, în slujba democraţiei autentice şi a memoriei colective, ambele cupluri trimit la nişte instituţii ultranecesare şi benefice: primul la Radio „Europa Liberă“, al doilea la Memorialul de la Sighet.

Romulus Rusan a trecut în lumea de dincolo în anul 2016, iar recent, soţia sa, scriitoarea Ana Blandiana, a publicat la Editura Humanitas un volum de versuri care îi este dedicat celui cu care a împărtăşit pe această lume un destin fericit. Cartea se numeşte Variaţiuni pe o temă dată şi are ca dedicaţie menţiunea „Către R“. Primul vers al fiecărui poem este reprodus pe pagina paralelă ca o fotografie – în culoarea albastră - a scrisului de mână al Anei Blandiana, aspect grafic care dă cărţii un aer de obiect preţios. Este un volum de versuri care se citeşte precum o scrisoare de dragoste peste care au fost suprapuse poeme, apoi pagini de jurnal. Un fel de palimpsest, cuvânt care îi este drag autoarei, de vreme ce l-a folosit pentru titlul unui volum mai vechi. Poemele din această carte au uneori rimă, cel mai adesea sunt în vers alb, alteori sunt mici fragmente în proză. Ele sunt poeme, dar în sens mai profund sunt expresia unei experienţe metafizice, a unei incursiuni în lumea interioară a autoarei, în care îl primeşte pe cititor, iar acesta capătă imediat senzaţia că i se oferă privilegiul admiterii într-un spaţiu extrem de intim.

Dacă în poemul de debut materialitatea e prezentă sub forma unei haine a celui dispărut, imediat după aceea dialogul cu el sau solilocviile eului liric se desfăşoară sub mantia strălucitoare a unei spiritualităţi înalte. Cel dispărut este evocat prin prisma unor metafore ale evanescenţei, ale efemerităţii: somn, zăpadă, vis nocturn, frunze moarte, raze de lumină, ape curgătoare. „Fiecare gest al meu/ este conturat de o dungă subţire/ De lumină, pe care o simt?/ Fără s-o văd./ E ca o îmbrăţişare continuă/ A cuiva asemenea mie/ Dar care îmi depăşeşte conturul/ Şi-mi ţine de cald/ Ce ingenioasă soluţie ai găsit/ să nu mă părăseşti...“

Timpul se dizolvă sub forţa întâlnirii între două suflete-pereche: „Timpul devenea inutil şi se desfrunzea/ În o mie de foi“, iar îngerii păzitori trebuie să facă excepţie şi doar unul să protejeze acest cuplu magic: „... fiind mereu împreună/ (...)/ Unul singur ne-ar fi fost de ajuns“.

Natura e percepută tot mai mult ca un teritoriu ciudat, tarkovskian, în care o boare de vânt, o frunză care cade, zborul unei păsări sunt semne care trimit spre vastitatea cosmică, în care e cuprinsă şi lumea de dincolo. „De ce în loc să se întunece/ Se face lumină/ O lumină lăptoasă/ În care contururile dispar/ (...)/ Nevăzându-ne chiar/ Aparţinem aceluiaşi timp/ Aceluiaşi limb,/ Facem parte din acelaşi întreg.“

Preluând imaginea vieţii ca somn şi vis nocturn, găsim într-unul dintre poeme o splendidă invocaţie de sorginte romantică. „Adoarme-mă, deci,/ Prea Limpede Domn,/ Să nu mai fim vii,/ Să pot începe să scapăt,/ Să ne întoarcem împreună în neantul dintâi/ În timp ce eu visez că rămâi/ În trezirea de veci/ Să o luăm de la capăt.“

În câteva poeme găsim şi o meditaţie asupra condiţiei umane, în care trecerea prin Viaţă este o călătorie presărată, cel mai just, de uimire, pentru că nu putem înţelege mai nimic, dar putem în schimb să admirăm Frumuseţea. „Nimic nu e static/ Moartea nu e cum pare/ O încremenire, un stop./ Dispariţia de aici este o apariţie/ în alt loc, în alt scop./Mereu în mişcare,/ Existenţa şi nonexistenţa/ Se încopciază/ Din mers/ Şi ești împins ca pe un plan înclinat/ În celălalt univers/ Unde nu te opreşti/ În faţa uşilor împărăteşti/ Ci aluneci, aluneci tot mai departe/ Şi tot mai mirat.“

Ceea ce domină nu e moartea ca absenţă, ci absenţa unei anume fiinţe. A fi împreună, vremelnic, a însemnat fericirea, iar cei doi şi-au amintit că trebuie să conştientizeze această stare: „Suntem fericiţi, repetă, suntem fericiţi“, dar ceea ce precede şi ceea ce urmează acestei stări efemere este căutarea Celuilalt: „Cel mai probabil e că ne vom căuta veşnicii întregi unul pe altul în haos, aşa cum ne căutasem pe pământ până am avut norocul să ne întâlnim“.

Într-un poem foarte scurt, materialitatea fuzionează cu spiritualitatea, exprimând imaginile obsesive ale eului liric, care îl caută şi îl găseşte permanent pe cel iubit şi în obiecte personale, şi într-un plan evanescent: „Din geamantanul cu hârtiile tale/ Lumina se scurge/ Asemenea unui sânge/ Dintr-un sfânt ciopârţit“.

Cel iubit şi plecat se dovedeşte a fi mai puţin un Celălalt care lipseşte dureros, cât o altă parte a sinelui celui rămas. „... după decenii,/ Când nu mai există deosebiri/ Nici linii despărţitoare,/ Oricât de subţiri (...)/ A spune te iubesc e o delimitare (...). ... singura făptură în stare să ne întrupeze pe amândoi,/ Ca şi cum ne-am încăpăţâna să aflăm/ Cine-a murit dintre noi.“

În cele din urmă, cel dispărut este în asemenea măsură readus în prezent, încât moartea însăşi pare că a fost învinsă. „Tu înţelegi ce înseamnă?/ Acum înţelegi?/ Din moment ce eşti/ în continuare,/ în ce constă trecerea dintre vecii?/ În ce constă deosebirea măcar,/ Când e clar/ Că nu poate fi vorba/ De simplistul a fi sau a nu fi?“

Poemele din Variaţiuni pe o temă dată stau sub semnul melancoliei. Nu e nimic deznădăjduit în acest volum, ci tristeţea bine conţinută a melancoliei, în care, ca şi în desfăşurările muzicale, se preia un laitmotiv şi se duce pe căi diverse. În cel mai recent volum de poezii al Anei Blandiana o poveste personală devine cântec universal, unul care ne aminteşte de esenţa sensului vieţii, care este iubirea.

TAGS:

Opinii

RECOMANDAREA EDITORILOR

CELE MAI CITITE

Bref

Media Culpa

Vis a Vis

Opinii

Redacția

Calea Victoriei 120, Sector 1, Bucuresti, Romania
Tel: +4021 3112208
Fax: +4021 3141776
Email: [email protected]

Revista 22 este editata de
Grupul pentru Dialog Social

Abonamente ediția tipărită

Abonamente interne cu
expediere prin poștă

45 lei pe 3 luni
80 lei pe 6 luni
150 lei pe 1 an

Abonamente interne cu
ridicare de la redacție

36 lei pe 3 luni
62 lei pe 6 luni
115 lei pe 1 an

Abonare la newsletter

© 2019 Revista 22