Pe aceeași temă
Cand a plecat (pentru totdeauna) in Germania, in 1987, Herta Muller era o scriitoare cunoscuta. Mult prea cunoscuta cititorilor ei vestici pentru gusturile Securitatii romanesti: volumul de debut, Niederungen (Depresiuni, 1982), cenzurat in tara, aparuse doi ani mai tarziu, in versiune integrala, la Berlin, si avusese, in limbajul consumerismului postbelic, succes; cu cativa ani dupa Aktionsgruppe Banat, Herta Muller scria, din aceeasi Timisoara, despre satul svabesc in descompunere, mitul superioritatii germane alimentand ca o concentrata substanta vitala o generatie de "oameni noi", spaimele si agresivitatile inconstiente ale fiintelor singure dintr-o societate sub carantina mortii. Printre concedieri pe motive politice, perchezitii aproape mascate, interogatorii si supravegheri informative, si-a construit, in fata propriei morti, o anticamera a cuvintelor, filtrand realitatea, in proza, printr-o subtila sita a poeziei, si a continuat s-o faca si dupa emigrarea in tara limbii materne.
Unele dintre cartile Hertei Muller de dupa stabilirea ei la Berlin au fost publicate in versiuni romanesti (Inca de pe atunci vulpea era vanatorul, Animalul inimii, amandoua traduse de Nora Iuga). Cea mai recenta, Regele se-nclina si ucide (Editura Carl Hanser, 2003), inclusa in colectia Ego-grafii (cuprinzand ceea ce s-ar putea numi o literatura a eului - jurnal, memorii, convorbiri, corespondenta), are multe de castigat din traducerea lui Alexandru Al. Sahighian (tot anul acesta a aparut versiunea romaneasca semnata tot de el a autobiografiei lui Marcel Reich-Ranicki) - la fel cum, in urma cu cativa ani, a reusit sa transpuna excelent Amurgul zeilor al lui Nietzsche.
Cartea Hertei Muller tine de o specie aparte - e, mai mult decat o autobiografie (poetica), un eseu (de fapt, o serie de noua texte, ceea ce nu afecteaza structura unitara a volumului) asupra unui parcurs existential si literar, reluand toate si fiecare dintre temele si fantomele personale si fictionale (regele, animalul inimii, puterea de intrupare a cuvantului, limba-patrie, privirea straina, spaima de moarte si pofta de viata, prezentul trecut si trecutul prezent) ale unei autoare pentru care scrisul a parut intotdeauna o forma de exorcizare a realitatii.
Exorcizare a realitatii si constructie/ prezervare a identitatii. Conditia ei, nici unica si in mod clar prea putin privilegiata, de scriitoare supusa persecutiilor politiei politice pentru ceea ce gandea, spunea ori punea pe hartie tinde, din pacate, s-o inchida pe Herta Muller intr-un soi de bucla interpretativa, un cerc vicios si redundant de lectura: colorat usor in nuante militant-solidar-compatimitor anti-comuniste, in tara de origine, progresiste ori paseist-dubitative in cea de adoptie, parand fie sa evite cu buna (con)stiinta extensia implicarii sociale a scrisului ei asumat personal, fie sa-i generalizeze excesiv privirea poetica. Trauma identitara (caci constructia identitatii e una din cheile-ratiune ale acestei literaturi) atinge la Herta Muller niveluri succesive de profunzime: apartenenta la o familie marcata insurmontabil de amandoua marile tragedii ale secolului, nazismul si comunismul, si la o "minoritate conlocuitoare" scindata mental, pe de o parte marginalizata de majoritatea antrenata de un stat politienesc, pe de alta punandu-se pe sine in centrul unui univers fictionalizat, perpetua dialectica dintre limba satului Nitchidorf, germana literara si romana invatata in adolescenta (pentru un scriitor atat de concentrat asupra intruparii lumii in cuvant, aceasta identitate lingvistica mixta devine un element esential: daca romana nu are un cuvant pentru cadavrul unui inecat, inecul nu e o moarte de luat in consideratie; in mod constant in proza Hertei Muller cuvintele circula, ca-n vasele comunicante, dintr-o limba intr-alta, potentandu-se poetic). Apoi confruntarea visceral-violenta intre libertatea de expresie a sinelui si constrangerile colectiviste ale dictaturii, exilul intr-o tara care e a ta prin limba si totusi nu e, caci apartenenta o da corecta lungime a lui i din covrig. Iar vorbind despre "eu", Herta Muller vorbeste in egala masura despre "noi", "ei", impreuna, departe si aproape, prezentul trecut si viitorul prezent (cel al fostilor soimi ai patriei, deja cu lectia delatiunii invatata la cinci ani, "latrand" imnul si necantand iarna, din textul Floarea rosie si batul).
Toate aceste aventuri ale identitatii imbraca haina limbii - lupta pentru supravietuirea sinelui e la Herta Muller un razboi al cuvintelor aprioric pierdut, nu numai din cauza fragilitatii si mutabilitatii lor ("Cand nimic din viata ta nu mai e cum ar trebui sa fie, cuvintele se naruiesc si ele. La asta se mai adauga faptul ca orice dictatura, fie ea de dreapta sau de stanga, ateista sau divina, isi aserveste limba."), ci si dintr-un faliment structural al lor: "Nu-i adevarat ca pentru orice exista cuvinte, si nici ca gandim totdeauna cu ele. (...) Si, adeseori, tocmai despre lucrurile esentiale nu se mai poate spune nimic". Asa se face ca scrisul-viata al Hertei Muller se transforma intr-o forjare tenace a capacitatii expresive a cuvantului - si tot asa se naste imaginea tutelara, mereu revenind ca-ntr-un cosmar, a regelui: "Inca de cand eram copil, regele imi umbla prin cap. Se afla in obiecte. Chiar de n-as fi scris in viata mea un singur cuvant, el tot s-ar fi gasit acolo, de vreme ce incercam sa strunesc complicatiile cotidiene nou ivite cu ajutorul acestei figuri-laitmotiv bine cunoscute, chiar daca malign recurente. (...) Dintotdeauna regele a fost un cuvant trait, nu-l puteai dovedi cu vorba."; "cand fuga buimaca a capului face ca nici un cuvant sa nu-ti mai slujeasca la nimic, mai zic si azi: aha, indata apare si regele".
Regele se-nclina... e de altfel, intr-o alta ordine de sens, o "harta a comorilor", un dictionar al fantasmelor, deghizate in cuvinte, din textele Hertei Muller: "animalul inimii" ("un cuvant pentru pofta de viata din spaima de moarte"), antidot al regelui, privirea straina ca instrainare a familiarului ("Ceea ce scoti cu tine afara din tinut, vari inauntru in privire"), patria (e nu limba, ci ceea ce se vorbeste, spune Semprún), paradoxul insulei (miraj occidental si blestem al traiului intr-o dictatura alienanta cu granite obsedant inchise). Impresionanta capacitate de asociere poetica a scriitoarei aduce in aceeasi pagina un biletel miraculos mutat (de mana Securitatii, poate) din usa pe frigider si telefoane ascunse, tot in frigider, cu obsesia foamei, incarnata in cartofi, a unei foste deportate (mama Hertei) si cerul vazut de o supravietuitoare a Buchenwald-ului, camasa de noapte cusuta de bunica, modelul dintr-o reclama a Cailor Ferate Germane, tinuta de noapte a vecinei de cuseta din trenul Timisoara-Bucuresti si teama de politia secreta, incarcandu-se reciproc de acel sentiment al timpului continuu, timpul care urmareste, prezentul trecut si trecutul prezent. Un poetic ce incearca sa-ncheie conturile cu un real din ce in ce mai sarac in cuvinte.
"A gandi, a vorbi, a scrie sunt si raman simple mijloace auxiliare, niciodata ele nu vor reusi sa surprinda cele intamplate, nici macar cu aproximatie. Cu cat mai precis a inmagazinat memoria mea detaliile, cu atat mai greu pricep ce si cum eram, si de ce eram astfel". Regele se-nclina si ucide e, cumva, marturisirea unei batalii a cautarii de sine marcate de infrangeri si demisii ale cuvantului, si profesiunea de credinta in forta magica a limbii, de fapt in calea regala a slefuirii poetice a cuvantului ca unica apartenenta. O carte amara, trista si frumoasa.
*Herta Muller, Regele se-nclina si ucide, traducere si note de Alexandru Al. Sahighian, Iasi, Polirom, 2005, 228 pag.
