Pe aceeași temă
Cum să începem cel mai potrivit anul? Poate dansând: „Dansul nu trebuie privit, ci ascultat. Şi nu doar cu urechile, ci cu toată fiinţa”. Spectacolul „Dansul Delhil” în regia lui Oskaras Koršunovas, coproducție a OKT/ Vilnius City Theatre și a Academiei Lituaniene de Muzică și Teatru, ne arată o altă latură a dramaturgului Ivan Vîrîpaev. Dansul Delhi, difuzat în ultima ediţie online a Festivalului Naţional de Teatru, e un spectacol construit ca o suită de tablouri, „tablouri dintr-o expoziţie”, aglutinând scurte poveşti de dragoste, conversaţii despre iubire, suferinţă, moarte, singurătate, fidelitate, artă, care nu au altă logică decât aceea a căutării împărtăşite a personajelor. Şase personaje în căutarea Dansului. Şase personaje care mor pe rând, căutând iubirea, încercând să se înţeleagă pe sine şi felul în care arta, frumuseţea, sinceritatea pot transfigura realitatea. Realitatea interioară, care uneori îşi pierde sensul. Dar şi realitatea exterioară, politică şi socială, crudă, nedreaptă, în care condiţia oamenilor pare de neschimbat. Un spectacol caleidoscopic, la graniţa dintre realitate şi vis, care îmbină realismul detaliilor de dialog şi joc scenic cu suprarealismul naraţiunii. Ce este Dansul Delhi? La fel ca în cazul Conferinţei iraniene, acesta devine o metaforă. Într-un decor simplu, impersonal – holul unui spital ca anticameră a morţii, ca eternă sală de aşteptare – Dansul e însăşi Viaţa, curgerea ei, vălul ei, fragmentele ei care se leagă mereu într-o altă ordine, alimentată de perspectivele subiectivităţii noastre, de prejudecăţile, de dorinţele, adeseori chiar de confabulaţiile noastre.
Capătul Dansului rămâne moartea: Charon, asistenta care primeşte mită, legând confesiunile protagoniştilor şi primindu-le, matern, agonia. Fiecare dansează, iubeşte şi moare în felul său. Aparent, singur. Dar regizorul ne oferă permanent indicii ale unei misterioase solidarităţi prin care universul conspiră ca să nu rămânem abandonaţi. Deşi pare o istorisire unică, tapiseria spectacolului se desface în firele poveştilor care coexistă şi îşi servesc una alteia drept argument. Procedeul dramaturgic şi scenic e similar celui din Iluzii, alt text de Vîrîpaev în care aceeaşi poveste se multiplică prin monologurile a patru personaje, împletite în jurul unui raisonneur, stranie instanţă exterioară care, şi el, pare că „dansează” jubilând, ludic, la întrepătrunderea dintre viaţă, moarte şi dragoste.
Prima poveste. Tânăra dansatoare află că şi-a pierdut mama, dar nu simte nimic, pare imună la tragedia care tocmai s-a petrecut. E îndrăgostită şi nu simte durerea. Stranie şi cu totul alienantă, detaşarea ei. Îşi aminteşte de Andriuşa, tânărul care a privit-o dansând pentru prima oară: „El ştia să privească un dans”. Cei doi par făcuţi unul pentru celălalt, pare să fie o mare iubire. Dar nu este. Fiindcă adeseori ne îndrăgostim nu de o persoană, ci de ideea ei, mai ales atunci când arta – dansul! – îi conferă o aureolă estetică. Andrei îşi iubeşte soţia. Îndrăgostiţii (imaginari) se despart. Aşa cum viaţa acceptă în cele din urmă să se separe de moarte. Fiica recunoaşte inevitabilul, semnând formularele aduse de asistentă. Primul dans Delhi s-a încheiat. Începe al doilea. Cu aceeaşi bancă pe acelaşi coridor de spital, unde tânăra primeşte aceeaşi veste tragică. Doar că acum povestioara se termină fericit: Andrei o iubeşte. Paradoxal, finalurile fericite sunt cele mai lipsite de urmări. Ne urmăreşte însă umorul subtil al lui Vîrîpaev. Începe a treia micro-poveste. De data aceasta, însăşi mama bolnavă devine interlocutoarea. Relaţia tensionată dintre mamă şi fiică scoate la iveală lupta pentru supravieţuire, încercarea dificilă de-a se accepta reciproc: „Vreau să-ţi povestesc totul. Vreau să simt totul împreună cu tine”. Dragostea, durerea şi fericirea fiicei-dansatoare devin punctul focal intens ce echivalează cu naşterea dansului. Dansul Delhi e viaţa care reîncepe, firul care filigranează micile întâmplări cotidiene şi întâlniri repetitive, aşteptările noastre în căutarea unui final consolator, reconciliant. Naşterea dragostei echivalează cu naşterea dansului, sentimentul unic creşte în noi ca o misterioasă coregrafie căreia trebuie să i te dăruieşti total. Durere urmată de fericire. Însă aceasta e numai varianta fiicei. Pentru mamă, dragostea şi dansul nu s-au realizat. Au devenit, în timp, o sursă de frustrare şi resentiment, de culpabilizare. Cuvintele adăpostesc realităţi diferite. Mama gândeşte, fiica trăieşte: „Să-ţi dansezi dansul şi să-ţi iubeşti iubitul, asta e fericirea!”. Însă mama nu acuză dansul, ci conţinutul lui. Dansul ca și o celebrare a doliului şi nefericirii, dansul alimentat de sărăcia poporului care moare pe străzile oraşului mizerabil în timp ce ea, dansatoarea inspirată de suferinţa mulţimii, se bucură de glorie. Acest dans, floare a tinereţii înflorită pe mucegai, e coala de turnesol pentru iubirea interzisă cu bărbatul căsătorit: „Iubeşti un bărbat care şi-a trădat familia”. Mama acuză „fericirea de carton” a fiicei, construită pe nefericirea altora, a soţiei şi a copiilor abandonaţi, trădaţi. Alt tablou: Olga, soţia lui Andrei, s-a sinucis, în timp ce copiii erau cu tatăl la plimbare. Sentimente confuze: cineva a murit din cauza mea, dar nu mă simt vinovată, nu simt nimic. Sau poate indiferenţa, detaşarea ca stare firească într-o lume în care ni se spune constant că totul ni se cuvine. „Sunt dansatoare, sunt dansul, sunt sfârşitul dansului”. Idilic, fiecare se consideră începutul şi sfârşitul a toate. „Dansul nefericirii fericite”, îl rezumă realist mama. Mama care se îmbolnăveşte şi fiindcă nu acceptă dansul fiicei, filosofia ei de viaţă, felul în care tânăra se foloseşte de oameni, dansând pe mizeria, pe soarta lor. Aflând că va muri, încearcă imposibila reconciliere: „Vă voi accepta pe tine şi pe Andrei ca pe nefericita dragoste a doi oameni fericiţi”.
Următorul dans începe cu Andrei, care o plăteşte pe asistentă să-i spună adevărul. „Cunoşti dansul Delhi?”. Este „ceva atât de frumos încât devine terifiant”. „Când înţelegi ce vezi, te sperii. Trebuie să pierzi o lume ca s-o câştigi”. Aşa îi descrie el dansul. „Un cântec al mizeriei şi al ororii. Un imn închinat diformităţii şi tragediei umane”. Asistenta întreabă dacă, potrivit descrierii, şi „Auschwitz ar putea fi un dans”. „Da. Nu trebuie să pui limite. Deşi ele există, trebuie să le laşi să fie, să fie la locul lor. Aşa cum şi dansul Auschwitz îşi are în istorie locul lui. Dansul ei îmi dă puterea să citesc lumea asta, să trăiesc în ea. Eu sunt vinovat pentru toate, acesta e dansul meu”. Există o imensă vină pe lume. Durere, apoi acceptare, iată tragedia şi frumuseţea dansului. Prin dans, vinovăţia şi mai ales învinovăţirea sunt transfigurate, devin suportabile: „Vina noastră e transformată într-o dantelă divină”. Există momente sublime în dialogurile imaginate de Vîrîpaev, prin care Poezia devine cea mai înaltă formă de rezistenţă.
Dansul acompaniatoarei. „Critic de dans profesionist”. Prietena fidelă poartă aceeaşi discuţie cu asistenta. Îi strecoară bani. O întreabă despre Dansul Delhi – născut la Delhi, în Marele Bazar, în inima suferinţei şi a mizeriei umane. Dansul Dehli, care înseamnă să trăiești viața altuia. Criticul recunoaşte ce-i lipseşte: „Empatia, asta e măsura onestității, a unei înțelegeri mai profunde a lumii”. „Cine empatizează cu adevărat nu scrie articole despre teatru, ci se angajează în a-și executa rolul”. Vine Andrei, purtând doliul soţiei moarte: „Aceasta e adevărata superioritate: în dans nu există vorbe. Există tăcere”. „La început a fost tăcerea, tăcerea era cu Dumnezeu și tăcerea era Dumnezeu”. Mama bolnavă poate acum să aprecieze experienţa din celălalt capăt al timpului: „Tot ce trebuie prețuit în viață este moartea”. Finalul altui dans. Începutul altuia. Fiica: „N-ai niciodată sentimentul că îți lipește cineva o bucată de fier incandescent de inimă? Inima arde până se face roșie și devine o bucată de metal incandescent. Fericirea e acolo, adânc în flacără, chiar în mijlocul inimii”. Fiecare gest şi acţiune ale noastre este un dans: „Suntem dansatori, suntem dans, suntem finalul dansului”. Olga s-a sinucis. Iar îndrăgostiţii nu se simt vinovaţi. Trebuie să fie un vinovat? „Graalul nu trebuie transformat într-un cântar de tejghea”.
Dansul final. Acum Andrei e cel care moare. Iar asistenta încearcă s-o consoleze pe văduvă vorbindu-i despre „dansul Delhi” – suferinţa pe care o descoperi şi rămâne cu tine pentru totdeauna. Olga: „Transformați-mi durerea în Dansul Delhi”. Charon îi îndeplineşte dorinţa, povestindu-i: „Dansul începe cu dansatoarea care ne arată că adoarme. În somn se nasc primele mișcări din dansul ei. Noi înțelegem totuși că dansul s-a născut fără voința dansatoarei, dar ea este creatoarea dansului său, ea este însuși dansul. Liniile brațelor erau ca valurile oceanului, aminteau de soarta noastră, a trăitorilor pe pământ... Sunt o linie. Există o durere pentru toate. Toți avem aceeași durere. O linie, o frumusețe, o fericire. Și un vis. Un vis pentru fiecare. Dansul începe cu somn și cu somn se sfârșește. Modelele adorabile ale durerii, ale bucuriilor s-au făcut fir de lână, din care se tricotează ciorapi și mănuși. Firul venea dintr-un ghem mare, ghem de lână care era însuși somnul nostru”... Există acum o întreagă discuţie despre direcţia în care ar trebui să privim: „Nu privi în sus”. Sau, dimpotrivă, „priveşte cerul”. Dramaturgul Ivan Vîrîpaev ne încurajează prin Dansul Delhi la o privire de proximitate. Cum altfel am putea dansa, dacă nu privindu-l în ochi pe cel de lângă noi, pe aproapele-departele nostru? //
