Darul zdrobit (cronica ultimului meci)

A murit de curand fotbalul. Sau - cum se zice cand vrei sa vrei sa gasesti dovezi de bravura acolo unde nu e decat o disparitie - fotbalul a pierdut batalia cu boala. Fotbalul s-a imbolnavit pe la jumatatea anilor '80. La inceput, centrul etic al jocului a fost atins de o infectie usoara. Primul semn serios de boala a aparut in mai 1985, pe stadionul Heysel. 39 de oameni au fost ucisi in mai putin de 10 minute. Sectorul Z a fost atacat de o hoarda de "hooligans". Din comoditate, dar si din convingerea ca vechiul regulament despre om e inca in vigoare, organizatorii au facut loc in Sectorul Z spectatorilor obisnuiti. Cateva sute de "juventini", neafiliati la galeria oficiala, au fost admisi in "Z". Tineri, sositi din Italia cu logodnicele sau cu copiii, un simpatizant din Venezuela, oameni veniti mai degraba la varietati cu artistii favoriti decat la Finala Cupei Campionilor Europeni. Pe atunci, Finala nu exploda de simbolistica martiala care incarca, astazi, aproape fiecare meci. La cativa metri distanta, armata oficiala a lui Liverpool, crema mucegaita a bandelor de declasati britanici. Intre: un gard si nici un politist. Atacul a fost scurt si decisiv.

Fotbal pe goluri existentiale

Putina lume a inteles ce anume s-a intamplat atunci. A contat in primul rand numarul mortilor si aproape nimeni n-a vazut ca, pe langa varsarea de sange, se mai intamplase ceva. Aparea prima dovada ca fotbalul devenise un joc existential. Sub acest diagnostic pretentios se ascunde o realitate brutala si ampla. Fotbalul ca eveniment existential e legat de nevoia devastatoare de continut care macina grupurile mari si anonime ale lumii moderne. Depersonalizarea inuagurata de anii '60 a facut victime exact in zona pe care liberalii acelor ani au crezut ca o emancipeaza. La randul ei, multimea fara valori a marilor orase, fostul proletariat industrial, a crezut ca poate traversa desertul. Fotbalul si, in masura tot mai mare, cultul agresiv al vedetei au lasat acestor oameni in cautare de sens impresia ca sunt reperele in jurul carora se poate construi o existenta. Asezat in centrul nevoilor spirituale ale omului vid, fotbalul a devenit pretextul si poligonul asupra caruia s-au napustit toate trairile needucate ale multimii. Fotbalul a fost pus la treaba. De la el au asteptat cartierele sarace reanimarea spiritului de grup. Si, intr-adevar, la marginea lui au aparut imediat "armatele" de suporteri. La Manchester si Liverpool masa de "fani" a fost, pe la inceputul anilor '80, "militarizata". Logic, tot prin fotbal si-au purtat aceste "armate" razboaiele. Dar fotbalul ca eveniment existential nu a ocupat doar zona de impulsuri agresive a vietii. Si latura domestica, partea pacifista a traiului cotidian a fost comutata pe fotbal. Confortul casnic, micile placeri, sarmul clipelor intime, educatia de familie a copiilor sunt dictate, pentru mase enorme de oameni, de un enorm nomenclator fotbalistic. De la afise si scrumiere, la modele de tunsoare si costumul de fiecare zi, totul vine din fotbal. La capatul acestui proces, omul modern si fotbalul se denatureaza reciproc. Omul e un extraterestru ca toti extraterestrii, adica o creatura din afara lumii noastre. Fotbalul - ca orice joc, mult prea fragil pentru asemenea raspunderi si presiuni - devine un pretext si, in cele din urma, un spectacol important doar ca ritual social si fara realitate in sine. Aceasta mutatie, care pune capat vechii definitii a jocurilor sportive si a omului care le practica, a fost pentru prima oara expusa si impusa in sange, la Bruxelles, pe stadionul Heysel, in dupa-amiaza zilei de 29 mai 1985.

Clasa muncitoare merge in offside

In cei 20 de ani care au trecut de atunci, tot ce a provocat denaturarea reciproca a omului si a fotbalului a continuat sa lucreze. In asemenea masura si cu asemenea lipsa de antidot, incat, astazi, acest proces sociologic sinistru tine, practic, loc de realitate. Adevarat, acest substitut de realitate e mai "real" in Marea Britanie decat in Europa Continentala, dar aceasta nuanta e doar o diferenta de grad. In Marea Britanie, si nu altundeva, a fost devalizat, pana la capat, etosul claselor productive. Fosta mandra clasa muncitoare britanica a coborat din locul sordid dar solid descris de literatura lui Dickens si de istoria lui E.P. Thompson (Nasterea clasei muncitoare engleze, 1963) in disperarea goala a televiziunii 24 din 24 si a vietii in trening, 16 din 24 (presupunand ca subiectul nu adoarme imbracat). Insa denaturarea fotbalului nu e, cu nici un chip, un fenomen britanic. Importanta fundamentala acordata acestui joc e vizibila si la Buenos Aires (unde Boca si River au ajuns numele a doua popoare in razboi) si, mai nou, la Atena (unde Parthenonul pare din ce in ce mai mult acea cladire in ruine care ocupa abuziv terenul cuvenit unui stadion de fotbal).

In Est, au sosit oglinzile

In Est, oamenii au trait tot in gol, dar cheia masinii de vise a stat, 50 de ani, ferecata in seiful de sub amvon. Enorma predica ideologica a Comunismului a interzis orice distractie existentiala. Ea nu a ferit societatile de vid, dar a avut, in schimb, grija sa conserve un vid de o puritate neintrecuta. Cu rare exceptii festive si propagandistice, fotbalul nu a primit dreptul de a deveni calapod existential. La fel, cultul celebritatii de 5 minute (un record mereu imbunatatit), la fel sexul vesel si exhibitionismul "de dizain" (sau invers). Dupa reconversia profesionala a predicatorului, devenit, intre altele, patron miliardar de club, fotbalul si omul au suferit acelasi soc. Cu o diferenta: in Est, trecerea la noul regim a fost, si in fotbal, si in viata, o desfigurare inca mai cumplita, pentru ca s-a produs repede si pe nepregatite. De aici grotescul sociologic (inca) superior performantei occidentale. Lasand la o parte vestimentatia, oamenii fotbalului românesc, fotografiati langa vile si limuzine, seamana izbitor cu papuasii, la prima lor intalnire cu oglinzile si armele de foc. Fotbalul a devenit, aproape peste tot in Est, un fapt existential. Insa doza de fals si necesarul de iluzie sunt incomparabil mai mari decat in Vest. Fotbalul românesc, de pilda, conteaza din plin pe efortul de supradimensionare la care trudesc permanent ziarele, masina publicitara si televiziunea. Fara suflul lor, mizeria si subperformanta ar fi atat de evidente, incat nimeni n-ar fi tentat sa plonjeze.

Post-scriptum grec

Nu victoria cinica a Greciei la Europene e simbolul care poarta, in trena, semnele fotbalului denaturat al vremurilor noastre. Grecii au facut ce au facut. La ora aparitiei lor indarjite si meschine, fotbalul era deja un joc mistificat prin supraevaluare. Unul din darurile de care ne-am despartit pentru ca n-am mai stiut sa deosebim darurile mici de nevoile mari.