Pe aceeași temă
Laure Marchand şi Guillaume Perrier, corespondenţi ai prestigioaselor publicaţii franceze Le Figaro şi Le Monde, realizează într-un volum alert, bine scris, cu un titlu sugestiv (Turcia şi fantoma armeană) o combinaţie fericită de reportaje jurnalistice şi analize istorice, care se axează pe spinoasa problematică a genociului armenesc perpetuat şi încontinuu negat de Turcia. Volumul celor doi oferă o viziune unitară, în ciuda faptului că cele două publicații franceze au orientări diferite, una de centru-dreapta (Le Figaro) şi cealaltă, de centru-stânga (Le Monde).
„De-a lungul întregului secol XX, nonmusulmanii care scăpaseră de masacre şi nu se exilaseră au trebuit să-şi îndoaie şira spinării în faţă ostilităţii Republicii turce, oficial laică.“ O metodă folosită şi în alte părţi a fost aceea de a impune minorităţilor nonmusulmane impozite foarte mari pe proprietate sau afaceri, forţându-le să vândă şi, de preferat, să plece. De altfel, procesul spolierii a demarat imediat ce armenii au fost încolonaţi şi alungaţi din oraşe. Au existat în 1915 comisii de turcizare, similare cu comisiile de românizare ale legionarilor, al căror principal scop era confiscarea bunurilor armenilor şi încurajarea apariţiei unei burghezii turce, ştiut fiind faptul că pe la 1915 turcii erau fie funcţionari sau militari, fie ţărani. Izbitoare asemănări cu România interbelică, atinsă de flagelul legionar! Şi, în mod sigur, mizele negaţionismului oficial şi agresiv al statului turc rezidă şi din această perspectivă economică deloc de neglijat. Căci, odată recunoscută tragedia, Turcia ar trebui să plătească şi despăgubiri însemnate (zeci de mii de case, hambare, terenuri, palate, magazine au fost confiscate etc.). Au existat şi turci drepţi, pentru că nu toţi funcţionarii au fost entuziaşti să execute ordinele criminale primite, un subprefect otoman din Anatolia profundă şi kurdă care încercase să întârzie punerea în aplicare a ordinului prefectului a fost chemat la ordine şi, pe drum, asasinat. Sau Mehmet Djelal Bey, guvernator otoman al Alepului şi, mai apoi, al oraşului Konya, guvernatorul Ankarei, care pe atunci era doar un obscur târg de provincie, şi care ar fi tras de timp atunci când a primit ordinele scrise de la Istanbul. Când un reprezentant în persoană al Ministerului de Interne s-a prezentat la el pentru a-l obliga să respecte decretele, i-ar fi spus franc: „Nu, Atif Bey, sunt guvernator, nu bandit, nu pot face asta; prefer să-mi părăsesc postul“. Din nefericire, regimul instaurat de Mustafa Kemal a preluat mulţi demnitari ai Junilor Turci şi a ratat cu cinism oportunitatea de a se delimita de politica genocidară a fostului regim. Mai mult, a continuat războiul împotriva minorităţilor, mai ales a celor creştine.
Turcia continuă să ducă un război propagandistic nemilos împotriva genocidului armean la mai bine de un secol de la consumarea masacrelor, neprecupeţind nici energii şi nici sume de bani pentru a contracara oriunde în lume adevărul istoric. Şi asta în ciuda faptului că autorităţile de la Ankara îşi dau seama că nu pot falsifica percepţia internaţională la nesfârşit, în ciuda disproporţiei între puterea sa militară şi politică, apartenenţa la NATO (de unde şi interesul SUA pentru a-i menaja susceptibilităţile) şi insignifianta Armenie. Mai degrabă minoritatea armeană este un factor care este luat în seamă în democraţiile occidentale (mai ales Franţa şi Statele Unite). Autorii francezi constată sec că în Turcia istoria nu este doar o disciplină umanistă, ci un adevărat câmp de luptă. Asasinarea ziaristului armean Hrant Dink, un militant al reconcilierii istorice între turci şi armeni, în 19 ianuarie 2007, omorât în faţa redacţiei ziarului armean Agos (Brazdă) de către un puşti ultranaţionalist turc, o dovedește din plin. Mulţi intelectuali turci s-au solidarizat cu ziaristul armean, la funeralii luând parte zeci de mii de oameni, eveniment care a luat forma unei manifestaţii. La 24 aprilie 2011, o altă crimă monstruoasă a avut loc şi a înspăimântat suplimentar lumea armeană, dovedind faptul că nu poţi propaga nonstop ura, fie prin şcoală sau prin mass-media oficiale, fără ca aceasta să nu-şi arate roadele. Sevag Şahin Balıkçı, soldat în jandarmeria turcă, de origine armeană, a fost asasinat cu sânge rece de un camarad turc în timp ce-şi satisfăcea serviciul militar obligatoriu în plină zona kurdă, în regiunea Batman. A avut loc un proces, la care asasinul, un simpatizant al unui partid de extremă-dreapta, a pledat că a fost doar un accident. Autorităţile au muşamalizat cazul, au intimidat martorii, au falsificat probe etc. Însă modesta minoritate armeană a încercat şi să lupte împotriva acestor abuzuri ale autorităţilor turceşti, susţinând în zona kurdă insurecţia PKK, având în vedere şi relaţiile istorice destul de ciudate între armeni şi kurzi (în timpul genocidului, bandele kurde au luat parte în mod activ atât la spolierea şi asasinarea armenilor, dar, în unele cazuri, punctual, şi la salvarea lor).
Ziariştii francezi oferă la final şi o imagine mai optimistă a evoluţiei dezbaterii naţionale interne din Turcia faţă de genocidul armean şi trezirea conştiinţei unui segment important din opinia publică şi societate, care, ambele, sunt interesate de depăşirea momentului, asumarea vinilor şi, în fond, o evoluţie proeuropeană. Un mecena miliardar turc, Osman Kavala, susţine financiar sectorul societăţii civile din Turcia, precum şi dialogul armeano-turc sau greco-turc. Iar Hasan Cemal, unul dintre cei mai influenţi ziarişti turci (scrie şi pentru Milliyet), dar şi nepotul lui Djemal Pașa, a publicat la sfârşitul anului 2012 o carte care a şocat Turcia – 1915, genocidul armean. Chiar şi în interiorul Turciei profunde şi zonei kurde există speranţe şi semnale de schimbare a percepţiei asupra genocidului armean, primari care militează pentru diversitate lingvistică, încercând să repare măcar parţial traumatica dramă. Dar semnalul ar trebui să vină de la cele mai înalte instanţe în stat, care, în schimb, nu fac altceva decât să hărţuiască şi împiedice procesul. Această înmugurire din societatea turcă s-ar fi putut transforma într-o primăvară, dacă guvernul i s-ar fi alăturat, însă nu a fost cazul, iar procesul asasinului de 17 ani ai lui Dink s-a transformat într-o farsă judiciară. În ciuda faptului că toate firele duceau către serviciul de securitate turc şi jandarmeria din Trabzon. Pentru a conştientiza nevoia de reconciliere cu trecutul, o societate are nevoie de un anumit grad de maturitate.
Volumul corespondenţilor francezi oferă nu numai o radiografie amplă, de natură istorică, dar oferă soluţii, care sunt cele mai simple. Dar, pentru aceasta, Turcia ar avea nevoie disperată de alţi lideri politici care să aibă curajul de a o apuca pe alte căi decât pe cele atât de bătătorite şi pline de sângele armenilor. „Poporul turc are în faţă un drum foarte lung de parcurs pentru a-şi însuşi responsabilitatea istorică şi a-şi lua asupra datoria memoriei.“ Din neferirire, contextul geopolitic în care este situată în momentul de faţă Turcia nu este cel mai favorabil, iar aparenta încercuire cu duşmani mai degrabă favorabilă menţinerii statu-quo-ului. Rămâne de mirare cum ostilitatea cu care este privit, pe bună dreptate, regimul Erdoğan de aproape toţi vecinii săi (de la greci, armeni, kurzi până la israelieni şi ruşi) pare a nu-l afecta deloc.
