De ce mai avem nevoie de manuale?

Laura Borotea | 21.12.2021

Sociologii evidențiază că manualele nu reușesc să concureze cu alte conținuturi informaționale din viața copiilor, cum ar fi jocurile digitale sau filmele.

Pe aceeași temă

La începutul acestui an am fost implicați la conceperea unei propuneri de manual școlar de „Arte vizuale și abilități practice” pentru clasa a III-a. Această propunere a făcut parte dintr-o licitație publică la care au participat mai mulți autori și edituri din țară, în urma căreia Ministerul Educației a decis variantele tipărite fizic și digital.1 Experiența acestei propuneri a fost intensă și ne-a pus în fața unei situații în care am resimțit mai multe lipsuri, precum absența unei platforme pedagogice în colaborare, în care să fie povestite experiențe de predare a artelor, care să aibă sens, și lipsa unei discuții publice pe marginea realizării acestor manuale. E chestionabilă inclusiv forma prin care am ajuns să contribuim la această propunere, în lipsa unei experiențe relevante. Pe lângă inerția instituțională de a ne raporta la educație ca la un proces unidirecțional profesor-elev, am observat și blocajul într-o formulă de raportare la artă ca la un domeniu strict estetic (frumos), iar nu ca la o grilă (critică) de cunoaștere a lumii. În tot acest context, un ultim lucru a fost dat de presiunea timpului (o lună) la care a fost supus întregul proces de concepere și realizare. La final, am livrat un manual lipsit de spectaculozitate, similar ca format cu restul de manuale existente pe piață, cu un conținut relativ similar de imagini și referințe, ce a repetat în mare parte formulele editoriale din alți ani. Singurele mici victorii au fost citarea unor artiste precum Geta Brătescu, inserarea unor artiști contemporani sau adresarea colectivă, în loc de cea individuală/individualistă.

 

Singurul studiu ce a analizat peisajul manualelor școlare și a inițiat un dialog pe marginea lor este din anul  2015 și aparține unui grup de cercetători, profesori și studenți de la Universitatea de Sociologie din București. Se numește „Alice în Țara Manualelor”2 și e axat pe manualele școlare de „Comunicare în limba română” și „Educație civică”, clasele I-IV. În acest studiu se sublinia încă din introducere importanța manualelor școlare, pentru că „deschid o lume simbolică în care copiii petrec câteva ore pe zi”, iar „textele și imaginile școlare sunt parte din instrumentele simbolice prin care copiii ajung să dea sens situațiilor și persoanelor din viața lor.” Manualele nu doar că spun povești de­spre lume, „despre ce e bine să faci și să nu faci, ce e normal și anormal, ce e sănătos și mai puțin sănătos”, dar sunt și  „niște săli de antrenament unde copiii exersează diferite formule de viață și diverse roluri sociale înainte de a intra în adevărata scenă a vieții”.

Ceea ce sociologii evidențiau era că manualele nu reușesc să concureze cu alte conținuturi informaționale din viața copiilor, cum ar fi jocurile digitale sau filmele. Totuși, „incapacitatea de a fascina și de a inspira” este compensată de timpul pe care copiii sunt obligați să îl petreacă cu aceste manuale: câteva ore la școală, pentru învățare și câteva ore acasă, pentru rezolvarea temelor. Manualul câștigă astfel teren în fața altor medii informaționale, mai ales prin faptul că este subiect de discuție și subiect de evaluare: „Copiii primesc calificative și note în funcție de gradul lor de control al universului simbolic din manual, iar acestea devin laude și critici, ba chiar recompense și pedepse”, arătau sociologii.

Concluziile studiului relevau faptul că, de cele mai multe ori, manualele școlare impun o grilă eronată de percepere a lumii din jur, ce încurajează în rândul copiilor plictiseala, dezinteresul, ba chiar abandonul școlar. Din cauza personajelor folosite, a ilustrațiilor și a imaginilor, a tonului și a subiectelor, „lumea manualelor școlare e o lume ancorată în trecut sau chiar în secolul al XIX-lea”. Pe lângă stereotipuri de rol (fetele sunt îmbrăcate în roz și, cu precădere, se regăsesc în activități supuse și casnice – cel mai adesea udă florile, iar băieții sunt mult mai activi, dinamici și inovativi), toate personajele din manualele de educație civică pentru clasele a III-a și a IV-a ce aveau profesiuni legate de știință, filosofie, literatură sau artă erau bărbați. Pe scurt, atât de mare e gradul de defazare a manualelor școlare, încât autorii le numeau „incubatoare informaționale neracordate la diversitatea lumii și complexitatea ei, la frumusețea și la realitățile secolului XXI”.

Dacă e să privim la manualele dedicate artelor vizuale, dăm de materialele în care se amestecă informațiile tehnice pentru profesori (competențele curriculare) cu informații infantilizate pentru elevi. O lume plastică dominată de Picasso și Van Gogh pe de-o parte și de Grigorescu, Luchian și Tonitza pe de altă parte. O lume a unui „frumos” artificial și rigid, blocat în considerații estetice de secol XIX, al cărui conținut editorial este format de un amalgam de imagini luate de-a gata de pe internet – „stock-images” impersonale și reproduceri meschine ale unor lucrări fără citarea surselor sau a ceea ce reprezintă imaginile respective. Li se alătură un alt amestec de texte ce îmbină considerațiile romantice despre natură și viață cu cele care încearcă să formeze încă de timpuriu sentimente patriotarde (de ex. culorile primare roșu, galben și albastru devin obligatoriu o sărbătoare a tricolorului, transformată în temă de lucru în jurul lui 1 Decembrie). În această narațiune, motivele tradiționale „unice” din folclorul românesc prezente pe obiecte textile, ceramice sau încondeiate pe ouăle de Paște sunt urmate de tehnici Origami și Quilling de lucru și pliere a hârtiei, totul într-o alăturare incoerentă, dar veselă de activități naționaliste și celebrări globale precum Halloween-ul.

Deși competențele curriculare încurajează analiza critică a mesajelor vizuale, creativitatea și exprimarea proprie liberă, anumite subiecte încă trebuie memorate, iar exercițiile practice sunt mimetice și restrictive, în care accentul cade pe realizarea de obiecte „frumoase”, un laitmotiv și un standard arbitrare. Surprinzător este faptul că manualele sunt elaborate în ton cu un curriculum european ratificat în mai multe rânduri la nivel interstatal și conține un trunchi de valori și principii comune, la care România a aderat. Ce diferă de la țară la țară e interpretarea acestui program-cadru și punerea lui în practică. Însuși termenul „arte” are semnificații diferite, de la un stat european la altul. De exemplu, programa educațională artistică din România cuprinde, la nivelul învățământului obligatoriu, doar studiul artelor vizuale (într-o manieră formală) și al muzicii (clasice), spre diferență de majoritatea țărilor europene, unde se studiază un mix variat între exprimări artistice ce cuprind artele vizuale (desen, pictură, sculptură), artele media (fotografie, video, artă digitală), dansul (clasic și contemporan), artele aplicate (textile, ceramică, design de obiect), artele dramatice, muzica de azi și arhitectura.2

0

În România, artele sunt predate meschin – o oră pe săptămână la gimnaziu și 30 de minute la liceu (în cadrul școlilor generaliste) sau, dacă vorbim de cazul școlilor vocaționale, într-un format academizat, ce a preluat cele mai istoricizate și de succes momente din istoria artei, pentru a se transforma într-un domeniu conservator ca abordare, fără o prea mare legătură cu realitățile și provocările contemporane.

Într-o discuție liberă pe care am avut-o cu mai mulți artiști și curatori contemporani interesați de mediul educațional3, un prim pas, sperăm, spre un dialog coerent pe tema educației și a varietății de limbaje artistice4, întrebările care au venit în mod natural au fost de ce facem manualele astea? Ca să educăm creativitatea? Ca să educăm estetic? Ca să realizăm lucruri frumoase? De ce nu se pot forma cursurile la latitudinea unor profesori de artă și a unor artiști vizuali invitați într-o școală care să aibă autonomia de a construi cursuri specifice și libertatea de a ieși din „cofraje estetice”? În mod evident, pentru a descifra codurile imaginilor pe care lumea din jurul nostru ni le oferă, ar trebui ca educația vizuală să fie predată intensiv (nu doar jumătate de oră la liceu și o oră la gimnaziu) în toate liceele de masă, și nu doar în cele vocaționale. Însă chiar și așa, cât de mult mai contează să ne tot referim la perspectivele Renașterii sau repertoriul cromatic și compozițional al altor epoci? Și, foarte important, unde ar trebui să se termine libertatea de exprimare a unui elev de clasa a III-a și unde ar trebui să înceapă codurile estetice? Cum evităm ca acele coduri să se transforme în dogme, așa cum se întâmplă în liceele de artă?

Curriculumul specific țărilor europene își propune ca orice persoană să aibă o certă autonomie în gândire și capacitatea de a analiza critic lucrurile ori artele contemporane excelează la acest capitol. Celebrul caz Estonia, dacă ne dorim modele, are un program educațional ce alocă un loc important artelor, îmbină digitalizarea informației cu educația continuă, iar fiecare școală are un grad mare de autonomie. După cum declara ministrul educației, Mailis Reps: „există unele obiective stabilite de curriculum la nivel național, dar școlile și profesorii sunt liberi să-și aleagă metodele, căile pentru a atinge acele obiective”.5 Or, pentru asta poate nu e nevoie de manuale, ci de alte formate de lucru, inclusiv colaborări constante cu artiștii contemporani, ce văd în arte o altă grilă de a înțelege lumea din care facem parte, nu doar un domeniu plastic prin care se obțin obiecte frumoase. // 

Laura Borotea,

Gabriel Boldiș

Autorii sunt artiști vizuali (duo Monotremu). Din 2013 dezvoltă extensia educațională Minitremu, o platformă ce creează puncte de intersecție între pedagogie și artă și, în special, între artiști, studenți și persoane interesate de alternative educaționale, dezvoltând noi instrumente de învățare prin care arta contemporană își poate aduce contribuția în domeniul educațional. Din 2017, Laura Borotea predă arte vizuale și a introdus materia Opționalul de Artă Contemporană în cadrul Liceului Vocațional de Arte din Târgu Mureș.

1. https://manuale.edu.ro/ Arte vizuale și abilități practice, clasa a III-a

2. Alice în Țara Manualelor. O explorare a personajelor care îi inspiră pe copii în școală, Universitatea din București, 2015. http://doctorat-sociologie.ro/wpd/wp-content/uploads/2017/09/Alice-in-Tara-Manualelor.pdf

3. Arts and cultural education at school in Europe, https://op.europa.eu/en/publication-detail/-/publication/0e41e888-7d1b-4073-adea-502974017735

4. „Feluri de a preda artele”, invitați Mimi Ciora, Sergiu Sas, Răzvan Anton, Mihai Iepure Gorski, Alexandra Mereuți, Sebastian Danciu, Norbert Filep, Krisztián Török, Dan Perjovschi, Ana Kun, Monotremu. În cadrul Our Other Us, Bienala Art Encounters Timișoara, curatori Kasia Redzisz și Mihnea Mircan, 2021.

5. „Artă-mă. Reintroducere în educația artistică”, un program coființat de A.F.C.N., ce își propune să inițieze o cercetare mai amplă și un dialog fertil pe marginea conținuturilor educaționale și pedagogice prin care sunt predate artele în școli.

Opinii

RECOMANDAREA EDITORILOR

Bref

Media Culpa

Vis a Vis

Opinii

Redacția

Calea Victoriei 120, Sector 1, Bucuresti, Romania
Tel: +4021 3112208
Fax: +4021 3141776
Email: redactia@revista22.ro

Revista 22 este editata de
Grupul pentru Dialog Social

Abonamente ediția tipărită

Abonamente interne cu
expediere prin poștă

45 lei pe 3 luni
80 lei pe 6 luni
150 lei pe 1 an

Abonamente interne cu
ridicare de la redacție

36 lei pe 3 luni
62 lei pe 6 luni
115 lei pe 1 an

Abonare la newsletter

© 2022 Revista 22