„De ce trăiește un om?” Opera de trei parale la TNB

Brecht marxistul, părintele teatrului epic și al efectului de distanțare, responsabil de o implicare mai adâncă a teatrului în viața oamenilor și a societății, devine din timp în timp favoritul scenelor și al publicului. Omul cel bun din Seciuan, Mutter Courage, Ascensiunea lui Arturo Ui și, mai ales, Opera de trei parale sunt incluse în repertoriu și pentru revizitarea, dacă nu chiar revizuirea, maniheismului gândirii care împarte lumea în bogați și săraci, buni și răi, pentru că, la vremea când a scris, Bertolt Brecht și alții ca el înțeleseseră că nu e timp de nuanțe.

Dar cum e azi? Sigur că un song precum cel care apasă pe întrebarea de ce trăiește un om? din Opera de trei parale, cu subînțelegerea dramaticei decăderi a sensului vieții în timpuri care-i privilegiază pe bogați și exaltă forța banului și a minciunii, e în stare să miște și pietrele. Făcând din Soho, cartierul londonez unde Brecht își plasează acțiunea, unde domnește sărăcia, mișună cerșetorii și hoții, un simbol pentru orice situație asemănătoare, piesa devine extrem de actuală. Omenirea e azi în impas, nu e o noutate, mai ales în privința sentimentelor umane pierdute sub presiunea sărăciei și a lăcomiei. E atomizată, fărâmițată în indivizi care-și apără pielea cum pot și uită de aproapele biblic. Așa încât temele lui Brecht se simt la ele acasă. În plus, prezentat sub forma musicalului cu rădăcini în cabaretele berlineze unde se coceau atitudinile revanșarde ale unui sfârșit de epocă înfloritoare, mesajul acesta de profundă solidarizare cu săracii e și mai emoționant. Și direct, prin morala din songuri. Și totuși imaginea de ansamblu e cu dus-întors din perspectiva unei posibile simpatizări cu infractorii portretizați atât de colorat și atașant de autor. Îmi amintesc, de pildă, de o piesă înrudită și cât de greu am decis să jucăm la Nottara comedia românului Miron Radu Paraschivescu despre aceeași lume a declasaților în 1990, când s-a montat musicalul Păguboșii după Asta-i ciudat. Ne cam înfricoșa ideea, căci în România acelui timp creștea spaima anarhiei, se înmulțeau spărgătorii, violatorii, șmenarii. Cum să vii atunci pe scenă cu o lume asemănătoare? Pe deasupra și simpatică.

Premiera recentă de la Teatrul Național din București cu Opera de trei parale, la scurt timp de la reușita unei alte montări a aceleiași piese la Teatrul Excelsior, redeschide această discuție, cu atât mai mult cu cât spectacolul în regia lui Gelu Colceag accentuează prin unele intervenții în textul originar potrivirile contemporane.

Brecht însuși, pentru a preveni dezechilibrarea lucrurilor, a prevăzut pentru piesa sa songuri explicative devenite tabu dimpreună cu muzica lui Kurt Weill. Sunt și părțile cele mai didactice ale scrierii, unde se comentează acțiunea propriu-zisă, respectiv partea în care se desfășoară în voie afacerile răufăcătorilor. Aici Brecht e foarte categoric, și în ton, și în vorbe, poziționându‑se ferm împotriva acestei soluții de supraviețuire adoptatë de cei care aleg să trăiască la marginea legii și a moralei.

Regizorul Gelu Colceag a simțit nevoia să accentueze aceste atitudini sociale, adaptându-le realităților românești actuale (vezi adăugirile în text de la final), pe lângă ideea de a introduce un cor vorbit însărcinat cu un comentariu atemporal despre condiția umană. Menit să creeze un respiro adesea binevenit în dezlănțuita mizerie de la fundul societății, acest cor, preluând un stil consacrat de Silviu Purcărete în spectacolele după tragediile antice, își îndeplinește rolul datorită remarcabilei interpretări a unui grup de tineri actori care alcătuiesc bogata și dinamica figurație a spectacolului, de altfel unul dintre punctele forte ale acestuia.

De sub mantalele lor negre răzbate însă explozivă și multicoloră verva pitorescului balcanic, spiritul iminent al locului asumat, se pare, conștient de spectacol. În aceste condiții, sentimentul dramatic din substratul acțiunii se coagulează mai greu, lăsând la vedere jubilația răului și întrecerea în „succese” a celor două clanuri: cel al cerșetorilor, pe care-i învață meserie un domn Peachum grobian și grotesc (Mircea Rusu), și cel al spărgătorilor, patronat de vestitul Mackie Șiș, regele neîncoronat al nelegiuiților cu vocație din Soho. Într-o apariție inițială cu ștaif aristocratic, mantou de blană, geantă diplomat, mustață à la Clark Gable, Marius Manole impune în prima parte imaginea unui farsor cu școală, care jonglează cu sentimentele și averea celorlalți, seducând la grămadă femei și bărbați, mâncând din argintăria furată și primindu-l în audiență în garajul blindat pe însuși șeful poliției (Silviu Biriș nu pierde ocazia de a șarja amuzant în rolul coruptului domn Brown). În partea a doua, cu abilitățile bine cunoscute ale actorului de a folosi note de subsol în înțelegerea personajului Mackie Șiș, se dezlănțuie. Își aruncă nu doar blana și mustața, ci și masca de persoană onorabilă, țâșnind ca o fiară rănită spre libertatea care-i e amenințată. Cântă (excelente solourile și duetele inițiate de personaj), face tumbe, se cațără, se hârjonește și se confruntă cu toți cei care îl luaseră, se pare, drept altcineva. Marius Manole devine astfel pe drept cuvânt vedeta spectacolului. O contrariază până și pe Polli, logodnica răpită și îmbrobodită, rol în care Aylin Cadâr face proba unui temperament viguros, excelând nu doar ca actriță cu o gamă bogată de mijloace, ci și în momentele cântate, probând o voce admirabilă. Mackie o scoate din minți și pe Lucy, cealaltă iubită păcălită (excelentă Medeea Marinescu, performând în direcția comediei, cu elegant simț al măsurii), dar mai ales pe Jenny Speluncă, matroana bordelului, fosta iubită, personaj tragic în interpretarea Emiliei Popescu, care transmite de la înălțimea decorului metalic sofisticat melancolia sfârșitului poveștii ei de iubire pentru Mackie Șiș (memorabilă scena).

Apropiații din anturajul lui Mackie Șiș, echipa spărgătorilor cu mănuși, valorifică prin distribuirea în roluri a unor actori mai în vârstă (Ovidiu Cuncea, Mihai Verbițki, Orodel Oraru, Mihai Munteniță, Alexandru Georgescu) experiența nu doar de meserie, ci și de viață a unor personaje îmbătrânite în rele, pe care exhibițiile șefului nu-i mai mișcă. De aici probabil și o anumită aplatizare a prezenței „asociaților” în afacerea cu spargeri.

De partea cealaltă, în tabăra cerșetorilor, e mult mai multă agitație și implicare, grupul funcționând la vedere în coordonarea Roxanei Colceag (asistenta Alina Petrică), responsabilă de coregrafie. Se detașează noul venit, Flich, personalizat alternativ de Ciprian Nicula și Rareș Florin Stoica, la a cărui inițiere participă cu sarcasm nu doar dl Peachum, ci și soața lui, rol pentru care Tania Popa alege drept dominantă împleticeala bețivului.

În fosa special amenajată, Marius Leau, conducătorul muzical al spectacolului, îi are alături pe muzicienii Lucian Maxim, Ligia Dună, Marius Grigorescu, Cristian Nicolae, Ciprian Partenie, Răzvan Mihai Grigorescu, care alcătuiesc orchestra responsabilă de indiscutabilul succes muzical al montării.

Dinamica spectacolului, care nu-și permite decât cu mici excepții (în partea a doua) scăderi de ritm, e facilitată și de construcția scenografică adecvată desfășurării pe orizontală și verticală a mișcării, aparținând Lilianei Cenean și lui Ștefan Caragiu, care exploatează, între altele, posibilitățile scenotehnice ale sălii mari „Ion Caramitru” a Teatrului Național folosind turnanta.

Cu rezerva unor accente nepotrivite în numele actualizării, adăugate interpretării opusului clasic elaborat riguros de Bertholt Brecht în plin expresionism german, Opera de trei parale la TNB, ediția 2023, este un spectacol de luat în seamă, cu performanțe actoricești remarcabile și o desfășurare bine susținută de o mare montare care va suscita interesul publicului, cu siguranță. //