Pe aceeași temă
Către finalul anului trecut, Editura Humanitas a pus în circulație, aproape simultan, două volume cu texte eseistice/publicistice care au mai multe asemănări de familie. E vorba despre „Nu tot ei! România în ghearele imposturii” – cele peste 100 de CV-uri ale unor parlamentari români, analizate „la sânge” și cu un binevenit ochi critic de Valeriu Nicolae, și de „Dicționarul subiectiv de cultură civică” al domnului Ciprian Mihali. Ambele cărți – gândite să semnaleze și o anume temperatură (ridicată) a indignării față de felul în care este, dpdv valoric, uman, instituțional, amenajat spațiul public de la noi – sunt (și) documente de etică cu privire la câmpul social și politic autohton; de asemenea, ambele sunt volume despre și pentru claritate, despre și împotriva confuziei, a dezordinii, a imposturii și a zgomotului public inutil. Voi insista în cele ce urmează, nu înainte de a face explicit invitația la o lectură în duet a acestor volume, asupra cărții profesorului și diplomatului clujean – Ciprian Mihali, se menționează în profilul domniei sale de pe site-ul Humanitas, predă din 1992 filozofia contemporană la Universitatea Babeş-Bolyai din Cluj. Absolvent cu brio al unui doctorat în cotutelă la Cluj şi Strasbourg cu o teză consacrată hermeneuticii cotidianului; e pasionat să cerceteze despre filozofia vieţii şi studiul puterii, dar şi de teoriile spaţiului public şi spaţiului locuit, la confluenţa gândirii filozofice cu cea arhitecturală.
Este autor a șase volume individuale sau scrise împreună cu Augustin Ioan; a publicat zeci de articole şi a tradus peste douăzeci de lucrări din filozofia francofonă a ultimului secol. De asemenea, între 2012 şi 2016 a fost ambasador al României în Senegal şi în alte şapte state din Africa de Vest; din 2016 până în 2020 a lucrat la Bruxelles ca director pentru Europa de Vest al Agenţiei Universitare a Francofoniei. În ultimii ani, este o prezență din ce în ce mai frecventă în – și, îmi îngădui o asemenea apreciere, un câștig cert pentru – publicistica quality de la noi, cu texte de analiză și atitudine. De altfel, această prezență publicistică a cărei cadență e în ultima vreme în creștere este (parțial) întemeietoare pentru volumul de față; e chiar un fel de „inimă” a acestui demers publicistic: „am trăit aceşti ani la o intensitate fără seamăn: abuzurile, ticăloşiile, declaraţiile aberante ori dezvăluirile revoltătoare au fost, fiecare în parte, tot atâtea motive pentru a mă solidariza cu o societate civilă mereu activă şi mereu ameninţată, cu grupuri sau persoane expuse linşajului public sau defăimării. Au fost, deopotrivă, pretexte pentru a îndigui cât se poate prin analiză lucidă revărsările de ură, de frică, de laşitate ori de conformism care păreau să sufoce România zi după zi, aducând, atât cât mi-a stat în putinţă, un elogiu raţiunii, educaţiei şi declarându-mi încrederea necondiţionată în forţa argumentelor limpezi şi precis exprimate. Am scris de multe ori frenetic, transformând scrisul într-un soi de terapie prin care îmi făceam mie suportabilă o societate pe care o simţeam în acelaşi timp foarte străină şi totuşi copleşitoare, am scris mânat de tristeţe sau de indignare, fără a mă eschiva de la responsabilitatea pe care mi-am luat-o singur, fără mandat şi fără constrângeri, de a fi un intelectual public”.
Un al doilea – deși în ordine cronologică ar fi chiar un prim – „afluent” care provoacă, în cele din urmă, volumul de față este o idee – la care dl Mihali lucra mai demult împreună cu câțiva prieteni și colegi universitari din România – de a concepe și scrie un dicționar al culturii civice. Ideea de pornire a acestui dicționar (numit și „Abecedar”), nepusă în practică în termenii angajamentelor inițiale, e declinată în forma acestei cărți, tot a unui dicționar, dar cu tușe subiective pronunțate – „el este subiectiv nu doar pentru că este rodul unor alegeri personale în materie de abordări ale ideilor, ci și pentru că, numindu-l simultan „dicționar” și „subiectiv”, îi recunosc caracterul paradoxal, mai degrabă literar decât savant, ca o creație ce se poate supune în timp unor reguli capricioase ale subiectivității, dar care, la final, iată, devine o compoziție (cel puțin în aparență) riguroasă și sistematică”.
Dicționarul subiectiv al domnului Mihali are peste 65 de „intrări” – cu foarte puține excepții (două mai precis, literele J și K au câte o singură „fișă” de dicționar), restul literelor ce compun acest dicționar-alfabet au cel puțin două texte care le sunt alocate (literele P – cu 7 „intrări” și S – cu 8 „intrări de dicționar” dețin recordul de texte de profil). Către jumătatea acestei cărți – în zona subdiviziunii literei „I” – e plasat un text care e intitulat „Provocările intelectualilor publici”. Intelectuali, adică „orice persoană pentru care lumea este plină de semne, iar studiile făcute au avut ca miză descoperirea înțelesului acestor semne”. Pentru că e vorba despre „provocări”, pentru că referința recurentă e spațiul public românesc și amenajarea acestuia (reală, dar și dorită), este aproape evident că, în orizontul tematic cu care „lucrează” autorul, semnele pe care sunt chemați să le descifreze intelectualii publici de la noi sunt cele ale unei mari îngrijorări. Sunt, așadar, mai multe – folosesc formula autorului – „provocări majore” care trebuie înfruntate. Între acestea: a) întrebuințarea maximală a rațiunii – „rațiunea înseamnă luciditate, spirit critic și autonomie a gândirii”; b) „a doua provocare constă în a deveni capabili de a explica în cuvintele cele mai simple strategiile voit complicate ale puterii prin care aceasta vrea toată puterea”. „Condițiile de lucru” – ele însele coordonate și ale unui „teritoriu de luptă” – sunt descurajante și, odată în plus, provocatoare: „societatea românească îmi pare azi străbătută mai abitir ca în alte perioade de forme diverse de dogmatism, intoleranță și ură”. În aceste condiții, „dacă există ceva de făcut dinspre noi, cei care ne-am hărăzit o parte din timpul și energia noastră semnelor lumii, atunci cred că acest ceva e neapărat politic și public, civic și militant: să nu renunțăm la a apăra onoarea rațiunii, să nu abandonăm spiritul critic de dragul ideologiilor, să nu pretindem că deținem în exclusivitate misterul Adevărului, al Binelui, al Dreptății, în dispreț față de toți ceilalți, bieți truditori ai ignoranței”. Formula de mai sus poate sta și ca principiu explicativ pentru atitudinea în numele căreia autorul a publicat suita de texte din care a selectat materia din care e construită această carte.
Alfabetul civic pe care îl propune „Dicționarul subiectiv...” are ca text de pornire un scurt și dens eseu despre „absurdul ca proiect de țară”. Două decenii după căderea comunismului, România a avut ținte, direcții, aspirații; „azi părem ca nație mai debusolați ca niciodată”. Azi, acum, proiectul de țară al României e (în fond, meschin și prea puțin!), consideră Ciprian Mihali, „ghiftuiala, când ne-o fi mai rău, așa să ne fie”. Dominant însă, pentru această bulimie care e un marker al unei mici apocalipse trăite vesel și iresponsabil, e absurdul – „absurdul provocat în primul rând de renunțarea sau de distrugerea oricărei forme de raționalitate publică”. Un absurd care trebuie urgent îndiguit, notează Ciprian Mihali, pentru că „absurdul de azi este ca explozia submarină în mijlocul oceanului, transformându-se mai devreme sau mai târziu într-un tsunami care va mătura totul din calea lui, oameni, familii, proiecte de viață, cariere, vise și speranțe”. Finalul alfabetului-dicționar, cu intrări pentru litera V, e despre valori & viitor. Ultimul text din carte se cheamă chiar așa – „A gândi pentru viitor”: „Nu pledez aici pentru un nou Iluminism, ci chem doar la responsabilitate socială colegii din universități și cercetătorii care trebuie să fie mai prezenți printre oamenii de rând, reabilitând valoarea cunoașterii și a curiozității, pasiunea lecturii și răbdarea de a-l asculta pe celălalt. Și, mai ales, încrederea că mințile noastre educate pot construi un viitor mai bun”.
Am ales să semnalez, în mod aparte, marginile acestui dicționar și pentru a marca o idee distinctă: și anume, că o atare opțiune auctorială care merge pe acest „cursor” (de absurdul ca proiect de țară la ce e de făcut în viitor) indică, subtil și constant, faptul că, odată cu această carte, avem de-a face și cu un fel de „scrisoare medicală”. „Pastilele de etică” propuse aici (aleg termenul de „pastile” nu numai pentru că textele sunt, fără excepție, scurte) vorbesc despre anamneză și diagnostic, despre boli ale democrației liberale (încă foarte „originală” la noi) și conțin mai multe sugestii de terapie și tratament – toate, situate în zodia unor valori verificate în timp, valori înalte: curaj, adevăr, dreptate, bine. O etică la purtător, prin urmare. „Dicționar subiectiv de cultură civică” e, așadar, și un document clinic – purtător de speranță, inclusiv pentru că, în foarte multe feluri și cu multă ingeniozitate, „bolile” sunt numite și înfruntate. //
Ciprian Mihali
Dicționar subiectiv de cultură civică
Editura Humanitas, 2020, 264 pagini
