De dincolo de vis. N(AUM), la Unteatru

„Prea multe lucruri ne solicită; prea multe cuvinte se îngrămădesc să le cuprindă și să le ascundă în labirintul lor inutil și înșelător. De aceea, s-ar putea să spun ceea ce nu trebuia spus”. Într-adevăr, cum să vorbești despre un astfel de spectacol, care copleșește prin poezie, prin autenticitatea sentimentului de frumusețe, de paradoxală forță fragilă? „Mai bine tac”. Cu toate acestea, despre spectacolul N(AUM) de la Unteatru, cu Oana Pellea și Cristina Casian într-un dialog tulburător inspirat de poezia lui Gellu Naum, în regia Marianei Cămărășan, trebuie să vorbim. Să ne alegem cu grijă cuvintele, așa cum au fost selectate și aceste texte din poemele lui Gellu Naum, apoi așezate în montura scenografiei simple și rafinate, concepute de Vladimir Turturica, și de eclerajul misterios al lui Ștefan Vasilescu. Împreună, această minunată echipă ne-a pregătit, pe scena de la Unteatru, o călătorie unică spre noi înșine. Mulți visează să atingă centrul Pământului sau al Universului, dar cu greu ne imaginăm că am putea pătrunde în miezul sufletului. O călătorie riscantă, chiar incomodă, care cere un efort de imaginație, de memorie, de orientare lăuntrică a privirii. Un drum frumos, dar greu, „la care e bine să nu pornești de unul singur”.

La început, monologul, singurătatea. „Uităm” atât de ușor, spune Oana Pellea, în pielea-pardesiu a „Călătorului”; ne înstrăinăm de peisajul interior, nu mai știm că purtăm în noi locuri misterioase, „castele și câmpuri cu flori albastre și galbene”. „Dezertăm” irecuperabil, sucombăm sub povara „ideilor igienice”, neputând să dăm crezare visului, uitând că viața e vis. Poate cel mai grav, „râdem pe furiș”, fiindcă „ni se face frică”. Chiar și de propriul sine, de umbra care ne salută, în oglindă. Suntem „orfani”, tot ce dorim este „să găsim pe cineva”. Apoi, ca prin miracol, începe dialogul. Cu celălalt, „Însoțitorul”, pe o bancă solitară, într-o gară pustie. Șuieratul distant al trenului, geamantanul. Așteptarea. Coincidența. „Ce coincidență” – sau ce dar: când totul pare pustiu, cineva ne împărtășește așteptarea: „Nu știți unde s-au dus cu toții? Nu mai e nimeni pe aici”. Și totuși, celălalt există, dar ne petrecem din neatenție. Miracolul unei întâlniri nu poate fi explicat, trebuie doar să-l trăiești, să ți-l amintești cu atenție. „Unde sunteți? Unde sunteți?”. Celălalt pleacă, dar ne lasă în urmă, în dar, urma timpului pe care ni l-a dăruit: „v-ați pierdut ceasul!”. Depinde cum descifrăm semnele. Cum înțelegem timpul, adevărul, dreptatea, toate la fel de iluzorii; de ce „dinte pentru dinte” când am putea spune „om pentru floare”? Dacă am redeveni copii, dacă am redescoperi permanența dincolo de nestatornicie, jocul nostru ar purifica cuvintele de înțelesul lor răzbunător, vulgar și despotic. Cuvintele ar redeveni „casa neîntreruptă”, semnul locuirii poetice, cum spune Hölderlin. Pare savant... Putem oare pretinde că și „doamna Gherda, vieneza”, spioana matinală cu olița într-o mână și cățelul de usturoi în cealaltă, locuiește poetic? Există, în cotidianul prozaic, o candoare, o ardoare (ne)vinovată care-l face până și pe poet să verse lacrimi duioase în oliță, ca într‑un „lăcrimar”. Poate fiindcă a citit „prea mult Kierkegaard”. „Gol”. „Cu ușa deschisă”.

„Era în mine un pustiu fără margini. Aș fi preferat să mor de mii de ori decât să simt pustiul acela, urât și rău, în mine”. De unde vine, cine-l provoacă? Ce mână invizibilă face să coboare din tavanul casei rame goale, purtând imagini imponderabile din copilărie, delicate ecouri a ceea ce am fost și am simțit? Poate aceleași făpturi străvezii care au răsturnat în mijlocul sufrageriei sacul cu cartofi ce nu se mai termină, ca o misterioasă hrană euharistică. Ce spun imaginile? E posibil să călătorești într-o fotografie? Da. Până departe în lanurile de grâu, în coliba fierarului, și să-l auzi pe însuși Bach improvizând la țambal. Cum să împaci sărăcia cu noblețea? Simplu. Să ai o singură farfurie, dar din porțelan fin; să bei apă de la robinet, dar într-un pahar de cristal de Bacara. Și mai ales: ce înseamnă să fii prezent, vâslind contra indiferenței celorlalți? Deși pare complicat, e la fel de ușor, ca atunci când traversezi strada largă, ronțăind un măr; totul se reduce la miez, la sâmbure, la bucuria lăuntrică de-a fi. Mai înainte ca totul să dispară, într‑un nor de iluzii și regrete. Finalul e inevitabil: „Unde e casa mea? Ce joc e ăsta, nu-mi place!”

Suntem „suflete călătoare”, care uneori se mută dintr-un loc într-altul, ocupând „trupul unui necunoscut cu pălărie”. Hoinărind printr-un oraș la fel de anonim. „Amintește-ți!” Dar cum să-ți amintești ceea ce nu cunoști? Monologul-dialog ne invită să dăm crezare memoriei afective, hrănită de credință și imaginație – două pârghii ce deschid în lături ușa (prea) îngustă a sufletului. Lumea materială scade, descrește, numai noi, copiii, punând o singură întrebare – dacă o descoperim vreodată pe cea esențială – avem șansa să devenim propriul univers în expansiune. Și în expansiunile noastre, să ne atingem unii pe ceilalți: prin cuvinte, prin muzică, prin gestul purtător de inteligență sensibilă. Pe acordurile lui Bach care umplu scena în clarobscur, Oana Pellea și Cristina Casian recapitulează povestea, refăcând fragmentarul trăirilor din gesturi mimate, desenând grațios prin aer coregrafia văzutelor și nevăzutelor, ceea ce ne spunem dincolo de tăcere – „tăcerea cosmică ascunsă în oul tăcut”.

„Doamnelor și domnilor, asistăm, de milenii, la moartea clinică a iubirii”. Nu suntem conștienți de dragoste, de capacitatea noastră de-a iubi, așa cum nici copacii înfloriți nu vor ști niciodată cât de frumoși sunt! Soneria întrerupe visul. „Ce joc e ăsta, nu înțeleg!” Realitatea irumpe în intimitatea noastră, o sfâșie cu cruzime. Distorsionează armonia Variațiunilor Goldberg și ascute țipătul pescărușilor, deșteaptă vuietul mării. Fumul albăstrui și canțoneta italiană se revarsă în scenă, peste digurile memoriei. Deși asemănătoare nisipurilor mișcătoare, Mnemosyne rămâne terenul fertil al schimbărilor de stare, imprimând spectacolului vitalitatea unui organism viu. De la chiot copilăros la melancolie, de la disperare la umor tandru, între lacrimi amare și râs vindecător, totul e zbatere și zbor. La întâlnirea acestor unice actrițe, Oana Pellea și Cristina Casian, se naște un tărâm misterios, o deltă fragilă care pulsează în ritmul stărilor pe care și le comunică, al cuvintelor și gesturilor din care țes o lume nouă. Înțelegem că altceva devine posibil; poate chiar aceasta: să trăim în orizontul Posibilității. Amintirea marină trimite, pictural, la Moarte la Veneția a lui Thomas Mann, dar colorată îndată de suprarealismul versurilor lui Naum: „Peste apă, peste lut, merge un astronaut... precaut”. „Se înserează... peste ochi, peste sprâncene, peste numele noastre, se înserează. E timpul să spunem mereu aceleași alte cuvinte”. Să ascultăm vocea copilului care ne cheamă „să ne punem o dorință”. Să mângâiem luna „atât cât trebuie”. Înainte ca timpul să se solidifice în noi, transformân­du‑ne în mecanisme ruginite. De ce nu ne putem vedea unii altora gândurile? Fiindcă e întuneric – întunericul începe numaidecât, „la intrarea urechii”. Nestatornicia, singurătatea devin apăsătoare într-o lume în care arborii răspund mai sincer decât oamenii. „Am avut un prieten ca fiecare nor” – recunoaștem, ca un ecou familiar, vocea Micului Prinț.

În gara pustie, cele două călătoare stau față către față; privirile li se împletesc în acordurile Concertului pentru două viori, de Bach; imaginea și muzica își împrumută polifoniile, împlinind clipa. E uimitor cum fiecare actriță creează o suită de personaje, la granița dintre vis și realitate. Așa cum „Văzduhul s-a umplut de suflete”, la fel și scena de la Unteatru se umple de aceste prezențe, văzute sau doar imaginate, Călătorul, Însoțitorul, Îngerul (sau corespondentul mai puțin nobil, Paznicul căii ferate), Gerda, dar și Casa, Chipul, Visul, Cuvântul, toate unite prin legături misterioase, țesute cu har de regizoarea Mariana Cămărășan. Legături subtile pe care noi, oamenii, le suspendăm prin întrebări. „Câte trepte mai sunt? Câte cercuri ale cunoașterii până când se alege praful de noi? E îngrozitor de unul singur! Cineva mă conduce, sunt propria mea proiecție care se îndreaptă spre niciunde”. Avem „zone” și „limite” peste care nu vrem să trecem, singurătăți pe care refuzăm să le împărtășim. Ne luăm drept aliați „cuvintele”, tocmai cele care ar trebui să ne unească. Precum în Beckett, limbajul nu mai comunică nimic. În secunda în care refuzăm să mergem mai departe și ne prăbușim de oboseală, Copilul-Înger apare și ne poartă în brațe, consolân­du‑ne: „Odihnește-te, ai obosit”.

Montarea spectacolului N(AUM), intim și estetic, reprezintă, în contextul actual, un act de curaj artistic și de cultură. Un eseu teatral, demn de măiestria unui orfevrier al imaginii și al ideii, inspirat de frământările noastre, care nu-și propune să dea răspunsuri, ci să ne conducă pe o culme a spiritului de unde să avem perspectiva asupra lucrurilor importante: Cine suntem? Ce căutăm? Spre ce ne îndreptăm? Altfel, ne prăbușim în istorie; „istoria nimicurilor pe care noi înșine suntem tentați s-o povestim”. Ce mai rămâne, la capătul timpului? „Nimic altceva decât Iubirea”. „De ce tot drumul ăsta?”. „Ca să te întâlnești cu tine”. Avem de ales între a crede că totul este un accident sau a crede, pur și simplu. Ca să nu ne înghită spirala absurdului. „Toate astea ți se întâmplă ca să mai urci o treaptă. Lasă să ți se întâmple”. „Ce?”. „Tot”. Într-adevăr, N(AUM) este un spectacol-univers(al), în care ai șansa să ți se întâmple totul, dacă-l primești cu ospitalitatea ce i se cuvine unui împreună-călător. //

Foto: Oana Pellea și Cristina Casian în N(AUM), regia: Mariana Cămărășan