Pe aceeași temă
Cameleonismul lui Gili este unul în răspăr: el ia culoarea primejdiei, a adversarului. Confruntarea este camuflajul său. Artei politice corporatiste, strident - dar protejat - angajată, el îi răspunde cu reprezentările sale neutre, dar tăioase: jumătăţi de zvastică meticulos pictate sau cruci gamate ale căror anse devin capete de păsăruici duios ciripitoare. Artei ortodoxiste triumfaliste (în care proliferează containere spirituale pure precum coloanele, absidele, potirele) el îi răspunde cu Dricul său în culori de migrenă - o remorcă de tractor cu capitonaj de cabinet ministerial. Artei video revoluţionare tehnic el îi răspunde cu filme în care artistul se aţine cu degetul pe linia orizontului până îi cade mâna, până îi cade orizontul, până îi cade camera.
Artei fiţos-neoconceptualiste, făcută de copywriteri în concediu de maturitate, îi răspunde cu acţinea CO, vocala şi consoana ce alcătuiesc un logo impenetrabil, marca înregistrată a unui produs mental sarcastic. Iar artei „bune“, acelui medicament generic modernist, el îi răspunde cu lucrările sale aparent abstracte, în miezul cărora survin însă neverosimile (deşi perfect riguroase) întâmplări pop, realiste sau chiar suprarealiste. Gili Mocanu este un artist neliniştitor, anxios şi negăsit, care-şi croieşte poteca transversal, peste drumurile bătătorite ale altora. Lucrările sale citează pedanteria crispată a „maeştrilor“ locali şi, la fel ca aceştia, fac tapaj de intelectualism, de profunzime şi de metafizică. Doar că, suspicios faţă de orice găsire, Gili se scutură mereu de sensuri, de credinţe, de opţiuni. Marcate de o violenţă internă, tăcute şi sumbre, lucrările lui Gili sunt produse în spaţiul interstiţial dintre edificarea intelectual-spirituală printr-o formulă geometrică solidă şi premoniţiile unui spectru cromatic apăsător, nu rareori morbid.
Agresive, autoritare, dar ludic-lunecoase, lucrările sale par să urmeze cu precizie traseul către idee şi rost până în momentul în care ceva (un amestec precar de teroare şi greaţă, de prea mult bine şi prea mult gol) se învălmăşeşte în claritatea lor, aruncându-le în obscuritate şi arătând iraţionalitatea ce mocneşte în construcţiile perfecte, aberaţia ce pândeşte în logica desăvârşirii şi haosul ce se iţeşte la marginea limpezirii. Gili e un Dr. Jekyll şi Mr. Hyde cu pensulă în loc de eprubetă. Cu lucrări ce par să tindă către purismul absolut, el dă seama de omul slab, nesigur, ros de nonsens şi dubii, exilat din iluzii, ideologii şi gesturi, dar avid totuşi de transcenderea imediatului. Toate bune şi frumoase, dacă ar fi aşa şi în expoziţia actuală de la MNAC (de fapt, trei mini-expoziţii juxtapuse, cu laxe legături între ele). Expoziţia este eliptică şi totuşi incongruentă, (prea) concisă şi totuşi redundantă. Ea ţine să arate că Gili este un artist cool, ceea ce-i cam puţin pentru el. Şi ţine să arate că Gili poate fi şi un maestru, ceea ce e şi mai puţin. Niciunul dintre cele două monumente (cel cool şi cel măiestru) nu iese bine. De aici senzaţia de rece, de neajuns pe care o lasă expoziţia. Sala în care mai an sta culcată şi legată Coloana lui Horia Damian este ocupată acum de Templul lui Gili, o construcţie uriaşă proiectată în tridimensional direct din tablourile sale. Prin proiectare însă, o mare parte din fascinaţia iraţională a bidimensionalului se evaporă. Ceea ce rămâne te face să regreţi Coloana pufoasă a lui Horia Damian.
Podul lui Gili, din prima sală, o construcţie şi mai mare şi care ar fi trebuit să fie şi mai aberantă, se pierde-n butaforie. Doar seria de pânze gri pune în abis o viziune plastică şi metafizică ce surplombează probleme ridicate de alţii în opere atât de diferite, ce merg de la producţiile Şcolii de gri de la Cluj pînă la Praporii lui Horia Bernea. Iar expoziţia de la supantă, cu Tabelele papale şi cu caietele de schiţe, şi-ar fi avut locul într-o galerie, nu într-un muzeu. Expoziţia de faţă pune în paranteze enorma producţie a lui Gili Mocanu, care ar fi putut umple trei etaje de la MNAC cu opere şi probleme reale. În locul acestora, ni se arată un truc megalitic ce-l face pe artist cam mic.
Dar asta e nimic pe lângă expoziţia lemn.ro de la MNAC, în care o selecţie rezonabilă de sculpturi în lemn ale maeştrilor contemporani (dintre care se detaşează piesele lui Gorduz, Zidaru şi Mircea Roman) este montată ca pretext şi apendice al unei ultragiante şi lamentabile instalaţii a lui Virgil Scripcariu. Plin de (fals) bun-simţ şi de (fade) bune intenţii, omul a „salvat“ livada de cireşi tăiată de un investitor sălbatic undeva în Berceni.
Sculptorul a amputat şi disecat cireşii morţi, i-a lustruit, i-a placat cu foiţă de alamă lucioasă şi i-a etalat, cu sutele, în galeriile MNAC. E acest sirop necrofil un denunţ? Nicidecum. Artistul, ca şi investitorul, dar ceva mai ipocrit decât acesta, a ieşit în câştig din această crimă. Le-a făcut pomilor veşnica operaţie estetică pe care artiştii români sunt obişnuiţi să o facă. I-a făcut frumoşi, lucioşi, vandabili. Obiecte kitsch, de Fondul Plastic. Penibilul unor asemenea „luări de atitudine“ arată confuzia în care, de 20 de ani, se zbate arta românească atunci când vrea să se implice social, dar alunecă, previzibil, în snobismul prea-bunelor maniere, încercând să ciugulească nişte firimituri printre ruinele lăsate de „economia de piaţă“. Dar, aşa cum luciul nu e strălucire, nici ciuguleala nu e critică.
// GILI MOCANU
// Fiecare dintre cele două momente
// MNAC,
31 martie – 27 iunie 2010
