Pe aceeași temă
Publicate de-a lungul ultimilor zece ani in presa culturala autohtona, articolele din Obscenitatea publica trebuie privite ca raspunsuri pe care constiinta individuala, formata in cultul principiilor etice si al logicii bunului-simt, le da in mod spontan in fata unor "imprejurari pe care nu le-a ales si nu le-a provocat", dar pe care nu le poate nicidecum ignora, cata vreme ele alcatuiesc substanta insasi a realitatii imediate. Punand in scena o seducatoare captatio, ingenios, deci talentat (v. etimologia latinescului ingenium la care trimite autorul), provocator - chiar si atunci cand opiniile sale sunt nedrepte sau insuficient argumentate -, Andrei Plesu reuseste sa surprinda comedia umana a tranzitiei românesti, pe care o transcrie intr-o serie de "tablouri vivante" ce amintesc pregnant de momentele si schitele caragialiene. De altfel, lumea lui Caragiale constituie un reper permanent pentru infirmitatea morala ce caracterizeaza "intregul spectru cotidian al obscenitatii". De la inalte si gaunoase personaje politice, la asa-zise personalitati culturale sau jurnalistice - gen Octav Cozmanca sau Adrian Paunescu, Aurelian Bondrea sau Vadim Tudor, Adrian Nastase sau Ion Iliescu, Dan Matei Agathon sau Ion Cristoiu si inca multi altii ca ei -, scena publica se dovedeste o inepuizabila sursa de figuri patibulare cu neintemeiate pretentii aristocrate, de derapaje etice si de situatii carnavalesti, ce-si gasesc adeseori un echivalent pe masura fie in textele lui Caragiale, fie in anamorfozele analizate de Baltrusaitis.
Grupate in sase secvente intitulate, in ordinea in care apar in volum, Tablouri vivante si portrete, Comedia presei, Memoria obscenitatii, Obscenitati de tranzitie, Noi si ei (fragmente din tragi-comedia integrarii) si Mici eternitati de tranzitie, articolele contureaza nu doar o tipologie foarte diversificata a obscenitatii, ci si o istorie recenta a acesteia, in lumina careia filiatia dintre comunismul si post-comunismul autohton este subliniata in mod apasat. Desi nu o formuleaza explicit, concluzia demersului jurnalistic al autorului este evidenta: obscenitatea "de tranzitie" care ne copleseste astazi este consecinta inevitabila a perpetuarii mentalitatii, institutiilor, obiceiurilor si, mai ales, oamenilor care au jucat roluri importante in sistemul comunist si care au devenit acum figuri omniprezente ale vietii noastre publice. Lipsa lor de decenta s-a conjugat aproape perfect cu amnezia colectiva si cu somnolenta etica a societatii, predispusa sa inchida ochii in fata unor forme aberante de comportament social, fie din lehamite, fie din indiferenta. Consecinta aproape fireasca (daca nu ar fi, de fapt, perversa) a continuitatii falsului etic este "bondrificarea" - termen ad-hoc, derivat de Andrei Plesu de la numele lui Aurelian Bondrea, unul dintre principalii exponenti ai imposturii comuniste, "plastograful calificat al diplomelor de inalte studii ale Elenei Ceausescu", functionar superior in Ministerul Invatamantului de dinainte de 1989, cel care "ani de-a randul girase conformitatea ideologica si etica a intregii dascalimi române", pe care il regasim astazi ca rector si fondator al universitatii particulare "Spiru Haret" si al postului de televiziune România de Maine: "tara n-a fost, cum pretind naivii, pedeserizata sau cederizata. A fost bondrificata. Adica adusa intr-o conditie in care diferentele dintre oameni cumsecade si lichele, dintre competenta si smecherie, dintre curatenie si jeg nu mai sunt semnificative. Ceausescu n-a fost evacuat. A fost doar faramitat intr-o legiune de mici dihanii nostalgice, in care spiritul lui subzista fertil. Cu alte cuvinte, Ceausescu a fost multiplicat prin diminutivare: in locul dragonului absolutist - o puzderie de soparle infloritoare, specializate in toate speciile de relativism. Obscenitatea interioara a devenit conditia succesului si un discret semn de recunoastere intre membrii aceluiasi cuib…". Andrei Plesu combina, intr-un stil oricand recognoscibil, abordarea etica si cea literara a fenomenului de disolutie a bunului-simt, incercand sa descifreze semnificatia profunda a celor mai marunte si, aparent, nesemnificative fapte de viata cotidiana, experimentate direct. Textele din prezentul volum ar putea fi clasificate, cred, in trei mari categorii, in functie de trasatura lor dominanta: in primul rand (pentru ca ponderea lor este cea mai mare), sunt articolele ce contin reactii spontane la situatii cotidiene punctuale, comentarii acide in marginea unor evenimente ce sfideaza normalitatea, in care autorul, cu o intuitie a concretului etic ce functioneaza prompt, creioneaza o patologie morala relevanta pentru societatea noastra de tranzitie. Urmeaza o a doua categorie, cea a eseurilor teoretice, de dimensiuni mai lungi, unde reactia etica spontana se adanceste si devine reflectie asupra naturii morale a fiintei umane, a inevitabilitatii optiunii etice si, implicit, a responsabilitatii care decurge din orice optiune. Articole precum Obscenitatea publica, Pacatele si inocenta intelectualilor, Patologia transparentei, De la Spiru Haret spre România de Maine prin Aurelian Bondrea, Visul lui Trahanache, Nostalgie si speranta, Patrioti, retori si lichele s.a. pun sub semnul intrebarii o serie de poncife ale mentalitatii colective pe care autorul le deconstruieste cu o verva plina de haz, dincolo de care transpare, insa, nu doar perplexitatea celui surprins de amploarea cu care "morfologia regnurilor inferioare iese atat de explicit si de euforic la suprafata", ci si iritarea vag disimulata in fata mediocritatii morale, ce pare sa se fi instaurat la toate palierele realitatii inconjuratoare. In fine, cea de-a treia categorie o reprezinta "fictiunile morale", texte ce descind direct din momentele si schitele lui Caragiale, precum Trenul 1642, Wagner, Picasso, Agathon, Cozmanca, Vieti paralele, "Onomastica", Zoologie, Boborul, Catre Europa de peste gard, Mitica tragic s.a., in care aptitudinile de prozator satiric ale autorului ies la iveala cu asupra de masura. Nu intamplator am lasat la urma cateva articole - Români in Japonia, Dificultati ale integrarii culinare, Geopolitica si sprit, Pe cine iubesti mai mult - in care se regasesc deopotriva reactia etica spontana, reflectia teoretica si calitatile literare, intr-un melanj savuros ce aminteste cand de stilul savuros si provocator al studiilor lui Slavoj Zizek, cand de bonomia levantina a eseurilor lui Adam Michnik.
Pledoaria autorului este una in favoarea atitudinii etice, atitudine ce presupune, din punctul sau de vedere, implicarea, optiunea ferma pentru virtuti precum generozitatea, decenta, cumpatarea, curajul, indispensabile, in fond, edificarii unei lumi in care locuirea (ca intemeiere etica) sa fie posibila. Paradoxal, desi etosul vietii contemplative nu il lasa indiferent, Andrei Plesu mizeaza (nu doar in scris) pe eupraxie, pe actiunea salutara, dusa la bun sfarsit, ca fundament indispensabil al oricarei virtuti si, implicit, al eticii. In pofida fascinatiei pe care o exercita asupra cititorului stilul inconfundabil al autorului, Obscenitatea publica nu este, totusi, o carte care sa nu determine reactii polemice, cu atat mai mult cu cat unele dintre argumentele la care recurge autorul par a fi, uneori, sofisme. Spre exemplu, in Spiritul critic, exasperat de predilectia noastra pentru "voluptatea negativului", Andrei Plesu pune semnul egalitatii intre bombaneala acra si spiritul critic, pe care-l asociaza, in mod nedrept si arbitrar, in fond, cu denigrarea. Dar nu este oare reactia etica o consecinta fireasca a spiritului critic? Si nu este chiar Obscenitatea publica dovada palpabila ca, departe de a fi sinonim cu bombaneala ursuza, lipsita de orizont, spiritul critic, prizat in doze rationale, are o dimensiune constructiva si nu una destructiva? Intr-un alt text, Principii, pornind de la un caz concret - cel al inflexibilitatii "principiale" a unui cunoscut personaj politic din timpul guvernarii CDR -, Andrei Plesu echivaleaza pripit prejudecatile si ideile fixe cu principiile, intretinand astfel o confuzie pe care un spirit critic ar respinge-o categoric. Oricat de seducatoare ar fi demonstratia autorului, aceasta nu reuseste sa ne convinga ca intransigenta este semnul principialitatii, cata vreme intransigenta traduce, mult mai probabil, un orgoliu exacerbat, manifestat uneori la limita patologicului. Comunismul - ca, de fapt, orice totalitarism - nu a fost "o victorie nemiloasa a principiilor asupra vietii", ci triumful arbitrariului absolut, al obsesiilor pentru putere, nutrite de minti lipsite de fundament etic. Prin contrast, modelul cristic propune o etica ce sfideaza prejudecatile, deoarece, asa scandaloasa cum pare sa fie in ochii contemporanilor sai, morala lui Iisus este, in fond, si expresia spiritului sau critic in raport cu opacitatea semenilor sai. Sau, altfel spus, energia si curajul de a salva lumea nu sunt suficiente, daca nu sunt sustinute de capacitatea de a re-inventa ordinea lumii, pe cont propriu si cu spirit critic.
Mereu surprinzator si paradoxal, Andrei Plesu propune in volumul de fata nu doar o radiografie complexa a identitatilor sociale ce supravietuiesc in interval, ci si o descriere a dezordinii etice contemporane, a carei paradigma definitorie este nerusinarea.
*Andrei Plesu, Obscenitatea publica, Editura Humanitas, Bucuresti, 2004, 312 pp.
