De la Vlaici la Beneşti - artişti la conac: Artborescent

În tabăra Artborescent, nouă artişti au lucrat pe materialul denumit juridic „corp delict“, mai precis, lemn provenit din confiscări în urma unor defrişări ilegale.

La sfârşitul secolului XIX, revenea de la Pa­ris, de unde fusese expulzat din cauza unor manifestări anarhiste, poetul, ese­is­tul şi colecţionarul-mecena Alexandru Bog­dan-Piteşti (1871-1922). „Alexandru Bog­dan-Piteşti era plămădit dintr-un alu­at de contraste la care au contribuit în ega­lă măsură geniul binelui şi al răului“, scrie Krikor Zambaccian în Însemnările unui amator de artă (Liternet, 2004). În absenţa unei cercetări monografice pu­blicate până în prezent, Bogdan-Piteşti ră­mâne o legendă puţin cunoscută în afara comunităţii de specialitate.

Intelectualul rebel se stabileşte în 1894 la Bucureşti, devenind activ în organizarea scenei artistice. Semnează manifestul artei independente şi începe să susţină fi­nan­ciar, intelectual şi logistic organizarea unor expoziţii moderniste, reunite în ju­rul Salonului Independenţilor şi al revistei Ileana. Din 1908 îşi transformă moşia de la Vlaici (comuna Coloneşti, judeţul Olt) în rezidenţă de vară pentru artişti. Multe nume de vârf ale modernismului au­toh­ton, artişti, scriitori sau actori au petrecut verile pe moşia de la Vlaici, lucrând ade­sea inspiraţi de pitorescul zonei şi far­mecul simplităţii vieţii din mediul rural. La sfârşitul verii, cea mai mare parte a lucrărilor realizate aici erau achiziţionate de Alexandru Bogdan-Piteşti, despre care se spune că oferea totdeauna preţuri mai mult decât generoase artiştilor. Până la sfârşitul vieţii, colecţia ajunsese la peste 1.500 de piese – pânze, sculpturi şi de­se­ne, completate de o selecţie mare de artă populară, icoane, obiecte de cult şi carte veche. Colecţionarul îşi dorea să în­te­me­ieze un muzeu care să păstreze locul viu şi să ducă mai departe povestea acestor întâlniri, continuând organizarea ta­be­re­lor de creaţie pentru artişti. I.G. Duca res­pinge însă cererea depusă de Alexandru Bog­dan-Piteşti în 1918, iar patru ani mai târ­ziu, la doar câteva luni de la moartea co­lecţionarului, statul român, prin re­pre­zentantul său C. Banu, a ratat din nou ac­ceptarea acestei donaţii şi întemeierea unui muzeu. Inevitabil, colecţia s-a ri­si­pit, iar în procesul firesc al trecerii de la me­morie la istorie a intervenit uitarea.

Astăzi, în satul Vlaici se păstrează fan­toma vechiului conac aflat în ruină, ale că­rui ziduri se macină odată cu trecerea tim­pului. A fost inclus de câteva site-uri pe lista monumentelor în pericol. Aşteptăm, probabil, să dispară.

Conacul Oteteleşanu din Beneşti (foto: Radu Sandovici)

La începutul lunii august, am ajuns la 250 de kilometri de Vlaici, în satul Beneşti. Conacul Oteteleşanu, ridicat la sfârşitul secolului XVII, este plin de viaţă şi artă. Va­lentin Ionescu, actualul proprietar, a în­ţeles că nu deţine o „proprietate, ci o res­ponsabilitate“ şi s-a implicat activ în pro­cesul de restaurare. După mai mult de ze­ce ani, conacul, inspirat de modelul ar­hi­tectural al culei olteneşti, completate cu un pridvor deschis în stil brâncovenesc, este consolidat, iar în urma restaurării păs­trează intact aerul de altădată. De doi ani a devenit destinaţie culturală, la conac or­ganizându-se tabere de pictură, sculptură în lemn, film experimental, antropologie, muzică balcanică etc.

Trecând pragul conacului şi urmărind artiştii la lucru câteva zile, la finalul ta­berei de sculptură în lemn Artborescent, m-am gândit la dinamica fermecătoare a verilor artistice de la Vlaici. La Beneşti s-a născut un proiect contemporan care re­învie demersul colecţionarului Alexandru Bogdan-Piteşti. Dincolo de revitalizarea culturală a zonei, „muzeul“ copiilor din sat a devenit şi un loc în care se cons­tru­ieşte o colecţie de artă contemporană, al­cătuită diferit de logica acumulării şi sto­cării de capital din discursul promovat de piaţa de artă emergentă de la noi. În ta­băra Artborescent, nouă artişti au lucrat pe materialul denumit juridic „corp de­lict“, mai precis, lemn provenit din con­fiscări în urma unor defrişări ilegale. Deşi infractorul a fost prins, a rămas în li­ber­tate din indulgenţa nejustificată a jude­cătorului. Problema tăierii pădurilor de­vine din ce în ce mai actuală, în condiţiile în care metri cubi de lemn dispar zilnic din pădurile româneşti. Valentin Ionescu, el însuşi împotriva defrişărilor, a hotărât să pună „corpul delict“ la dispoziţia unor artişti, care timp de două săptămâni au dat altă viaţă lemnului. Mi-a plăcut at­mos­fera locului, comunicarea dintre artişti şi mai ales sprijinul reciproc. Alături de li­cenţiaţi în sculptură au fost prezenţi şi ar­tişti fără obişnuinţa şi experienţa cio­pli­tului în lemn. Consider curiozitatea şi ex­perimentul o cheie esenţială în dezvoltarea viziunii unui artist. Totdeauna mi-au plă­cut personalităţile neliniştite, curioase şi deschise provocărilor creative. Adică, ti­pul de artist „total“, care nu se mai re­gă­seşte în delimitările impuse de spe­cia­lizările oferite de învăţământul academic şi nici nu se plafonează în manierismul plic­ticos al „reţetelor de succes“. Surpriza mea a fost să-i văd în tabără pe Roberta Curcă, Alexandru Petre, Adrian Preda şi Lea Rasovszky, artişti a căror activitate an­terioară nu a inclus sculptura.

Am ajuns în tabără în apropierea ver­nisajului, când majoritatea artiştilor ter­minaseră lucrul. L-am văzut pe Adrian Pre­da, artist poreclit prin cartier „pic­torul“, finisându-şi lucrarea realizată cu atenţie deosebită pentru material. Pornind de la forma buşteanului, el a imaginat un avion, pe care l-a marcat prin pictură ca fiind de luptă. Preda a lucrat în lemn pen­tru că i s-a părut că a apărut în sfârşit „un context etic pentru lucrul cu acest ma­terial“.

Lea Rasovszky şi-a conturat o identitate vi­zuală inconfundabilă, pe care o poartă fără probleme prin toate materialele cu care lucrează. Mai mult decât în desen, în lemn se vede plăcerea pe care ea o pune în lucru, uşurinţa şi dedicarea cu care viziunea ei devine formă. Pe Codruţ, cer­bul metafizic, albastru cu galben şi coarne înfrunzite, l-a lucrat împreună cu sceno­graful Alexandru Petre. O suprafaţă pe ca­re s-au întâlnit continuu patru mâni, care s-au ghidat reciproc, astfel încât sculptura pare lucrată de un singur artist.

Lucrările realizate în tabăra Artborescent vor fi expuse în septembrie şi la Bucureşti, în cadrul Balkanik Festival, la Grădina Uranus.

Tabăra de sculptură în lemn face parte din programul Artoteca, iniţiat şi coor­donat de Claudia Zidaru începând din mar­tie 2014. Artoteca propune „susţinerea şi finanţarea proiectelor artistice“, realizate la conac. Nu ştiu dacă urmărim o evoluţie a unui program la fel de spectaculos pre­cum cel de la Vlaici din trecut. Dar avem, cu siguranţă, o energie nouă care dez­morţeşte mimetismul autohton într-o po­veste care abia începe.