Pe aceeași temă
Ce preferaţi: un adevăr tern sau o minciună frumoasă? Greu de răspuns, vor spune unii. Orice aţi alege, veţi regreta apoi, veţi avea nostalgia celeilalte variante. Iar când nu e vorba despre adevăr şi minciună, ci despre verosimil şi fantasme, chiar că lucrurile se complică.
Fost jucător de hockey pe gheaţă, student în Drept fără licenţă, François-Henri Désérable (născut în 1987) dă lovitura ca scriitor cu romanul Un anume domn Piekielny, tradus anul trecut de Adina Diniţoiu, la Editura Humanitas. E selectat şi pentru Premiul Goncourt şi pentru Renaudot, dar mai ales e considerat printre cele mai bune şase romane din „la rentrée 2017“.
Un anume domn Piekielny îţi atrage imediat atenţia prin insolitul subiectului. E o carte scrisă la persoana I, în care naratorul îşi asumă identitatea autorului, cu un nume atât de special, parcă predestinat seducţiei, şi cu toate acestea nu avem o autoficţiune pentru că viaţa lui Désérable-eroul este lăsată în margine. El este doar catalizatorul unor poveşti de viaţă care au ca protagonişti două figuri provocatoare: pe de o parte, Romain Gary, faimosul scriitor şi cineast, fost brav soldat, fost Rezistent, decorat de generalul Charles de Gaulle, apoi devenit diplomat, şi, pe de altă parte, Dl. Piekielny, care provine din copilăria lui Gary la Vilnius, în Lituania, vecin cu el şi mama sa, între 1921 şi 1925, la nr. 16 de pe strada Wielka Pohulanka, siluetă discretă, dar care ţine să rămână în posteritate într-un mod aparte.
Dl. Piekielny este evocat de Romain Gary în romanul său autobiografic Promisiunea zorilor (apărut şi el recent tot la Humanitas) şi contextul povestit frizează desuetudinea: mama lui Gary, Mina Kacew, ar fi spus încă de când Romain (de fapt Roman) era mic că fiul său va ajunge un mare scriitor şi diplomat. Acest vecin Piekielny i-ar fi şoptit copilului de atunci o rugăminte: ca, atunci când se va întâlni cu personalităţile lumii acesteia, să le spună fraza: „Pe strada Wielka Pohulanka, la nr. 16, în Vilnius, a locuit Dl. Piekielny“. Ceea ce Gary susţine că a făcut. Acum ar trebui să ştim şi ce personalităţi a întâlnit Romain Gary în viaţa sa. De la Charles de Gaulle la Regina Marii Britanii, fără a-i mai pomeni pe scriitori, ca Albert Camus sau Joseph Kessel, trecând la Bernard Pivot, ajungem la însuşi preşedintele SUA, J.F. Kennedy. Episodul care povesteşte întâlnirea din 1963 de la Casa Albă, dintre Kennedy, Jackie, Gary şi a doua lui soţie, actriţa Jean Seberg, are un haz nebun.
Poţi să îl crezi pe Romain Gary că a respectat rugămintea domnului Piekielny, evreu din Vilnius, despre care scriitorul spune că ar fi murit „într-un crematoriu nazist“? Adevărul e că nu ştii ce să crezi, pentru că Romain Gary este regele mistificărilor. Nu a scris el câteva romane sub celebrul deja pseudonim Emile Ajar? Nu a avut el o viaţă spectaculoasă, de la pretinsa naştere în Rusia, apoi la copilăria din Lituania, ajungând mai apoi la Nisa, aviator curajos în Al Doilea Război Mondial, scriitor prolific şi cineast la Paris, diplomat în America Latină, adulat şi premiat, dar care sfârşeşte totuşi prin a-şi pune capăt zilelor? Crescut doar de mamă, o mamă posesivă şi cu o imaginaţie lipsită de măsură, Gary evocă în scris un tată intermitent, un tată care se pare că nu a fost de fapt deloc prezent în viaţa sa.
„Se pare“, asta e problema cu Romain Gary. Nimic nu e sigur din ce spune el. Pentru Désérable, cunoaşterea scriitorului atâtor romane de succes este providenţială: François-Henri, fiul unei mame la fel de bovarice precum Mina Kacew, nu citeşte pentru bacalaureat decât o carte de R. Gary. Trage lozul cel mare şi ia examenul. Mai târziu, ducându-se la Vilnius pentru ultima petrecere de burlac a unui prieten, Désérable pierde un tren şi ajunge astfel să viziteze strada copilăriei lui Gary. Vor urma şi alte expediţii acolo, plus corespondenţă, pentru că, vrând să devină scriitor, Désérable se apropie de cel care îi purtase noroc şi vrea să afle mai multe despre d-l Piekielny. Ce s-a întâmplat, de fapt, cu el? Subţiratic şi şters în aparenţă, acest personaj, vecin cu Gary şi mama sa în anii ’20 pe strada Wielka Pohulanka, devine rapid misterios şi lipsa de informaţii despre el (în ciuda cercetărilor pe care le întreprinde Désérable) concurează cu biografia rocambolescă a lui Romain Gary.
Textul îşi găse şte astfel făgaşul, devenind o cursă între biografia pe care pretinde Gary că o are (şi pe care ne-o aminteşte Désérable) şi traiectoria necunoscută a D-lui Piekielny. Avem reproduse în roman fotografii şi diverse acte oficiale şi avem mai ales evocarea unor evenimente din viaţa lui Gary şi a lui Piekielny, ca şi cum Désérable ar fi fost acolo şi atunci. Avem o desfăşurare aproape cinematografică şi care ne poartă de la Vilniusul copilăriei lui Roman Kacew la Varşovia, apoi la Nisa, apoi la Paris, la Londra, în Bulgaria, la Sofia, în Mexic, la Washington, în Bolivia, în La Paz, mai exact, apoi la Veneţia şi, respectiv, din nou în Vilniusul din perioada războiului. Foarte inspirat este comparată Piaţa San Marco din Veneţia, care arată aproape ca în tabloul lui Canaletto, pictat în 1740, faţă de Vilnius, distrus mai întâi de nazişti, apoi de comunişti.
La Vilnius, istoria recentă răbufneşte: Désérable află povestea execuţiei multor evrei, de către nazişti, fără a mai ajunge în ghetou, sau deportarea altora către lagărele de exterminare. În căutarea lui Piekielny, Désérable găseşte umbra unei întregi comunităţi de evrei dispăruţi, cei mai mulţi morţi, în Al Doilea Război Mondial.
După ce renunţă să îl mai caute pe Piekielny, într-o seară, la teatru, în Paris, urmărind piesa Revizorul de Gogol, Désérable aude la un personaj de pe scenă o frază identică cu aceea şoptită de Piekielny micuţului Roman Kacew, în Vilnius. Lovitură de teatru! La propriu şi la figurat! Deci Gary l-ar fi inventat pe Piekielny, lăsându-se inspirat de o replică dintr-o piesă de Gogol? E doar una dintre invenţiile lui?
Désérable se duce la Vilnius din nou, la adresa fatală, şi găseşte o bătrână care spune că l-a cunoscut în tinereţe pe Piekielny. Şi totuşi, se întreabă Désérable, dacă bătrâna are o falsă amintire, creată de lectura cărţii Promisiunea zorilor?
Între aventurierul Romain Gary, bastard complexat, născut Roman Kacew, venerat de mama sa, bovarica Mina Kacew, supravieţuitor al raziilor şi al războiului, iubit de femei şi câştigător în lumea Literelor şi a diplomaţiei, farseur şi în acelaşi timp depresiv autentic, care îşi va trage un glonte în cap, între acest personaj fabulos şi vaporosul domn Piekielny, cititorul îl va alege poate pe cel din urmă. Pentru că el reprezintă un mare mister. A existat sau nu? Ce mai contează? E deja o fiinţă obsedantă. Un om sensibil şi singur, care ştia să cânte la vioară, care trăia discret şi care a dispărut cumva, brusc și violent, în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial.
Désérable a făcut alegerea ideală pentru romanul său: a ales să scrie foarte puţin despre viaţa sa şi ne-a propus două personaje care tulbură. La final, cel care a trăit cu adevărat, Romain Gary, ne pare livresc. Cel despre care nici nu ştim dacă a existat, Piekielny, poate fi simbolul unei întregi comunităţi şi al destinului tragic al acesteia, evocată admirabil în câteva fragmente:
„Chiar la începutul străzii se afla o curte care servea drept parcare, acolo unde odinioară se ridica un imobil pe care Sovietele îl distruseseră. Din el nu mai supravieţuise decât o bucată de perete, iar pe acest perete, la nivelul etajului al doilea, la nivelul, aşadar, al ceea ce trebuie să fi fost o casă de rugăciune, era gravată în piatră o stea a lui David. Astfel, în ghetou, în vreme ce naziştii dădeau dreptate vechii idei nietzscheene care spunea că Gott ist tot, persecutându-i pe evrei şi privându-i de dreptul de a trăi în demnitate, apoi de a trăi pur şi simplu, bărbaţi, femei şi copii, printre care poate că se afla şi un anumit domn Piekielny, se adunaseră cu faţa la acest perete şi se rugaseră.
Am rămas ţintuit locului, cu lacrimi de emoţie în ochi, după care am continuat să urc strada. Puţin mai departe, la numerele 7 şi 9, apăreau pe faţade inscripţii în idiş. Erau firmele a ceea ce trebuie să fi fost, înainte de război, magazinele evreieşti, inscripţii care fuseseră acoperite cu vopsea după război, ca şi când pereţii erau un fel de palimpseste pe care puteai şterge o poveste pentru a o rescrie după bunul tău plac – dar vopseaua, de-a lungul timpului şi al intemperiilor, se scorojise şi căzuse, dezvăluind trecutul oraşului Vilnius şi aducându-i aminte că era încă, nu cu atât de mult timp în urmă, oraşul supranumit Ierusalimul Lituaniei.“
Dar mai presus de a fi mesagerul unei memorii colective, Piekielny este un personaj de roman. Nu contează că ştim despre el foarte puţin, autorul îl creionează în registru afectiv, iar acolo nu avem nevoie de multe detalii. Avem emoţia pe care o suscită „şoarecul trist“, cum îi spune Gary, „cu bărbuţa arsă de tutun“, şi aceasta cântăreşte greu. Aici e reuşita romanului lui Désérable, care a reuşit să eclipseze figura unui scriitor foarte carismatic prin silueta unui om „din cuvinte“, dar care emană, încă o dată, emoţie. Cine nu a avut visul lui Piekielny? Să nu dispară definitiv, odată ce moare? Piekielny e cititorul însuşi, nu doar una dintre milioanele de victime ale evreilor masacraţi de nazişti. Un om care tânjeşte să iasă de sub pecetea Timpului.
