(de)Colecție: Reziliență & speranță

Cristian Patrasconiu | 20.07.2021

Lucian Negoiță, psihoterapeut, doctor în științele educației, coordonează, sub tutela excelentei edituri Spandugino, o serie tematică intitulată „Reziliență și speranță”.

Pe aceeași temă

Sunt (deocamdată) patru titluri grupate în această provocatoare, promițătoare și, în fond, tonică formulă – „reziliență și speranță”. Mai jos, în survol, câteva indicii și detalii despre specificul fiecăreia dintre cele patru cărți; împreună cu această „tăietură” publicistică, desigur, și invitația la lectura atentă a acestor cărți, o lectură care, ea însăși, livrează speranță.

1. Reziliența. Reconstruirea după un traumatism

Aceasta este o mică-mare carte (puțin peste 70 de pagini în ediția, format de buzunar, din limba română; dar și un document limpede scurs și dens) și, totodată, o introducere cum nu se poate mai potrivită în tematica – de o generozitate remarcabilă – rezilienței. Jacques Lecomte, psiholog, autor al unor lucrări importante, președinte fondator al Asociației Franceze și Francofone de Psihologie Pozitivă, pleacă de la o definiție foarte simplă: „Reziliența este fenomenul de refacere, reconstrucție de sine după unul sau mai multe traumatisme”, în legătură însă cu care ține prompt să menționeze că „definiția aceasta poate fi înțeleasă imediat de fiecare dintre noi, însă, cu toate acestea, precizez că nu este o definiție științifică, întrucât realitatea este mai complexă”. Reziliența, intuitiv, e un proces – „un proces care se petrece de-a lungul întregii existențe. Există faze de reziliență elevată și faze de reziliență mai slabă. Pe scurt, nimic nu e niciodată pierdut, dar nu e nici pe deplin câștigat vreodată”. Modalitățile în care poate exista acest proces de reziliență sunt, iarăși simplu spus, foarte numeroase: „Ea se poate construi nu numai de-a lungul unui travaliu de doliu, ci și prin intermediul altor procese. Unii vor intra în reziliență pe calea unei convertiri religioase, alții datorită unei iubiri, alții, în fine, prin munca proprie, prin artă sau sport”. Nu în ultimul rând, tot în suita componentelor analitice elementare care dau seama de procesul de reziliență, Lecomte identifică, numește și exemplifică trei elemente fundamentale care facilitează/construiesc reziliența. Și anume: legătura („fenomenul interpersonal ce constă în întâlnirea cu cineva), legea simbolică / regula și sensul/povestea (care „implică latura intrapersonală, intrapsihică” – sens în ambele înțelesuri ale termenului, de orientare și de semnificație). Aceste trei elemente compun un triunghi; Jacques Lecomte nu o spune ca atare, o spunem noi – adesea, când toate cele trei elemente lucrează, triunghiul este unul al speranței.

2. Reziliența

Serge Tisseron e autorul a numeroase cărți de specialitate, psihiatru, doctor în psihologie, cercetător în domeniul psihanalizei și – interesant, nu? – fondator al Institutului de cercetare a relațiilor om-robot din Paris. Volumul despre reziliență propus de editura Spandugino e, la fel cum e și cel menționat în secțiunea anterioară, dar la un alt nivel (în mod semnificativ, de o complexitate sporită), din aceeași suită, a analiticii, a arhitecturii teoretice acumulate deja, într-un interval de timp foarte scurt, în jurul acestui concept atât de spectaculos. „Rădăcina latină a cuvântului [«reziliență»] ‒ resilire ‒ ne poate sugera o [...] explicație: a se elibera de efectele unui traumatism. Astfel concepută, reziliența nu mai este puterea de a rezista, ci aceea de a fi capabil de a se reconstrui după un șoc. În practică, vom vedea că aceste semnificații coexistă: reziliența este în același timp capacitatea de a rezista unui traumatism și cea de a se reconstrui în urma lui”, notează Tisseron. Însă e mult mai mult decât atât. Iată: „Cuvântul «reziliență» semnifică o aspirație esențială a ființei umane: aceea de a crede că putem rezista unui mediu de viață maltratant și că un eveniment traumatizant, individual sau colectiv, poate deveni un nou punct de plecare”. Și, mai departe, a propos de complexitatea explozivă a conceptului: „După ce reziliența a fost definită ca o calitate, apoi ca un proces și, în final, ca o forță, în momentul de față, semnificația sa este atât de extinsă, încât a devenit paradigma unei «noi renașteri» axate pe colaborare și văzute sub aspectele sale sociale, economice, psihologice și chiar politice”. „Reziliența” e, așadar, un termen care stă, central, pentru mai multe sisteme de referință (e suficient să citim presa politică a acestor săptămâni – vom găsi repede numeroase relatări despre planul de redresare și reziliență). Polisemantismul acestui concept este minuțios analizat – și bine ordonat în numeroase serii argumentative – în cadrul acestei cărți. O atare analiză e, dat fiind momentul istoric la care ne aflăm, obligatorie: „principala dificultate la care este expus cel care este astăzi interesat de reziliență este coexistența diferitelor definiții. (...) Teoria rezilienței poate servi la bine, dar și la rău, și aceasta în ciuda intențiilor ei extrem de generoase. Iar între acest bine și acest rău nimic nu este dinainte stabilit și totul depinde de fiecare dintre noi”.

3. Dezacord. Violența unui tată

Céline Raphaël e, notează editorii români ai cărții, „medic și doctor în științe și militează pentru un angajament politic față de protejarea copilăriei și pentru o mai bună formare a specialiștilor din sănătate în scopul depistării cazurilor de maltratare”. „Dezacord. Violența unui tată”, cartea autoreferențială a lui Céline Raphaël de la Spandugino, e, detașat vorbind, un studiu de caz care ilustrează materia colecției „Reziliență și speranță”, dar, mai ales, un document emoționant, de mare sensibilitate despre traumă și reinventarea de sine. Daniel Rousseau, postfațatorul cărții, pedopsihiatru, rezumă câteva dintre reperele traumei autoarei: „Céline este privată de hrană, bătută ani la rând, încarcerată. Se teme pentru viața ei în fiecare weekend. Exersează, exersează și iar exersează, ca să strălucească în fața publicului în rolul de virtuoz al pianului. Dar în tot acest timp păstrează secretul ororilor petrecute în intimitatea familiei și îndură tăcerea din jur. Asurzitoare. Cum să bănuiești că sub atuurile excelenței se ascund ororile sclaviei? Cum să suspectezi exigența perfecțiunii absolute? Dar tocmai ea devine justificarea tuturor exceselor, a tuturor abuzurilor și îi înșală pe cei din jur cu atât mai ușor cu cât acestei sclave nu îi este destinată o sarcină de servitoare, ci o activitate artistică rezervată elitelor”. Pe de altă parte, Céline Raphaël afirmă, în preambulul acestei confesiuni de mare forță: „Când îmi privesc chipul în oglindă, îmi vin în minte toți acei ani în care m-am luptat ca să nu mor. Toți anii de suferință tăcută, în care am sperat că într-o bună zi va apărea cineva care să-mi salveze viața, smulgându-mă din mâinile tatei. M-am luptat să supraviețuiesc. Și am supraviețuit. Astăzi aș putea spune chiar că am reușit”.

4. Cum să te reconstruiești după o traumă, 12 istorii adevărate despre reziliență și speranță

Tot studii de caz – „12 istorii adevărate” –, tot (în limbaj sociologic și statistic) reprezentativitate și, ca și în povestea lui Céline Raphaël, un „suflu nou și câtă speranță” (formularea îi aparține lui Jacques Lecomte) în cartea lui Claire Aubé (jurnalistă la marile publicații din Franța și, de asemenea, coach de dezvoltare personală și profesională). Același Jacques Lecomte, el însuși subiect principal al uneia dintre cele „12 istorii adevărate” – textul despre Jacques Lecomte e plasat chiar la mijlocul cărții – observă, în comentariul pe care îl face în legătură cu proiectul, atât de special și de delicat (sub raport uman), al lui Claire Aubé că aceasta „s-a întâlnit cu douăsprezece persoane care au suferit diverse traume, a știut să le asculte cu atenție și empatie, adresându-le de fiecare dată întrebări pertinente, adesea incisive, dar niciodată deplasate. Autoarea a reușit să-i facă să vorbească pe niște oameni afectați de suferințe foarte diferite: abandonarea sau maltratarea în copilărie, părăsirea de către partenerul de viață, bolile grave, moartea unei persoane apropiate, handicapul, sărăcia extremă, criza existențială sau manipularea psihologică”. Toate istoriile au în centru o mare traumă; toate, de asemenea, intră în logica „triunghiului speranței” despre care elaborează Jacques Lecomte în prima carte a colecției Spandugino la care m-am referit în cadrul acestui text. Toate istoriile sunt ținute „în frâu” cu o superioară artă de (mare și – termenul acesta este foarte important – atât de atentă) povestitoare, așa cum e, dincolo de orice dubiu, Claire Aubé. În fine, toate istoriile de aici, dar absolut toate – istorii care nu glorifică suferința, nici fizică, nici morală –, istorii dure, cu unele detalii greu de imaginat, cu multe detalii de neacceptat, dau sau pot să îi dea celui care alege să li se expună o mare forță și încredere. //

Jacques Lecomte

Reziliența - reconstruirea
după un traumatism

Traducere: Doina Jela

Editura Spandugino, 2020, 88 pagini

Serge Tisseron

Reziliența

Traducere: Alina-Daniela Marinescu

Editura Spandugino, 2020, 168 pagini

Céline Raphaël

Dezacord - violența unui tată

Traducere: Doina Jela

Editura Spandugino, 2019, 272 pagini

Claire Aubé

Cum să te reconstruiești după o traumă

Traducere: Alina-Daniela Marinescu

Editura Spandugino, 2018, 224 pagini

Opinii

RECOMANDAREA EDITORILOR

Bref

Media Culpa

Vis a Vis

Opinii

Redacția

Calea Victoriei 120, Sector 1, Bucuresti, Romania
Tel: +4021 3112208
Fax: +4021 3141776
Email: redactia@revista22.ro

Revista 22 este editata de
Grupul pentru Dialog Social

Abonamente ediția tipărită

Abonamente interne cu
expediere prin poștă

45 lei pe 3 luni
80 lei pe 6 luni
150 lei pe 1 an

Abonamente interne cu
ridicare de la redacție

36 lei pe 3 luni
62 lei pe 6 luni
115 lei pe 1 an

Abonare la newsletter

© 2021 Revista 22