(De)formarea tânărului Stalin

Grea, dacă nu imposibilă, este misiunea de a recenza cărţile lui Simon Sebag Montefiore despre Stalin, fie că vorbim despre Tânărul Stalin sau despre cel matur, care transpare din Curtea Ţarului Roşu.

Scrupuloasă cercetare a lui Simon Sebag Mon­tefiore, Tânărul Stalin are marea ca­li­tate de a-l umaniza pe Iosif Djugaşvili (Sta­lin) pentru că noi, acum, avem legitima tendinţă de a-i diaboliza, fă­ră a-i cunoaşte, pe cei doi mari tirani ai secolului trecut, Stalin şi Hitler. Ba chiar de a le respinge uma­nitatea, crezând că astfel scăpăm de povara res­pon­sabilităţii. Să nu uităm că, înainte de a fi monştri în­setaţi de sânge, cei doi au fost oameni, au trăit, au spe­rat, au suferit, au iubit, înainte de a ocupa poziţiile care i-au adus în prim-planul istoriei. În acelaşi timp, istoricul britanic nu cade în cealaltă ex­tremă, amintind frecvent crimele pe care le-a patronat maturul Stalin.

Iosif Djugaşvili provenea dintr-o fa­mi­lie georgiană destrămată. Tatăl său, Beso, era un croitor căzut în patima alcoolului care avea obiceiul de a-şi bate atât copilul, cât şi soţia, fru­moasa Keke, mama lui Stalin. „Psihiatrii cred că violenţa face întotdeauna rău co­piilor şi, cu siguranţă, lui Stalin nu i-a in­suflat dragoste şi simpatie faţă de se­meni. Mulţi copii maltrataţi de părinţi al­coolici le copiază apoi comportamentul, ajungând să-şi bată ei înşişi soţia sau co­piii, dar puţini sunt cei care devin nişte tirani criminali.“ Şi Adolf încasa bătăi de la bătrânul Alois Hitler, la fel de beţiv precum Beso. Tipic faţă de destinul oa­menilor mari care au brăzdat istoria este punerea sub semnul întrebării a pa­ter­ni­tăţii lui Stalin. Chiar şi Stalin, mai târziu, avea o mare plăcere, tipic caucaziană, de a împrăştia diverse zvonuri despre ori­gi­nea presupusului său tată natural, diferit de cizmarul Beso. Care ar fi fost ba şeful poliţiei din Gori, ba un preot. Se pare că, pâ­nă la urmă, adevărul era mult mai ba­nal: chiar era fiul tatălului său Beso, fapt confirmat de un apropiat care-l cunoscuse şi pe acesta. „Pe măsură ce îmbătrânea, [Stalin] semăna tot mai mult cu el şi, când şi-a lăsat mustaţă, au devenit iden­tici.“

Stalin din anii 1930-’55, cel care a ucis mi­lioane de oameni (evident, nu direct, pen­tru că avea o aversiune pentru a comite cri­me cu propriile mâini, preferând să-i pu­nă pe alţii, ceea ce se va dovedi mult mai periculos), nu are cum să fie înţeles fără a studia cu mare atenţie chipul „tâ­nă­rului Stalin“, perioada lui (de)formativă. Pentru că, practic, toate trăsăturile carac­teriologice ale tiranului Stalin s-au dez­vol­tat în cele două decenii care au premers momentul 1917. Şi aici trebuie incluse: manipularea şi cunoaşterea profundă a oa­menilor, lipsa oricăror scrupule în vederea îndeplinirii țelului revoluţionar suprem, ingeniozitatea, cinismul, teatralitatea, in­di­ferenţa suverană faţă de suferinţa pe ca­re o provoca şi celor mai apropiaţi (ma­mei, ambelor soţii), cruzimea şi curajul de a risca, nu înainte de a analiza profund toate aspectele unei situaţii. Nu degeaba tocmai această cunoaştere profundă a vie­ţii criminale din Georgia avea să facă di­fe­renţa atunci când Stalin a dorit să înlăture o pleiadă de intelectuali care-i erau su­pe­riori spiritual, dar pe care i-a căsăpit şi ma­nipulat fără milă (Troţki, Zinoviev, Bu­harin etc.). „Stalin crescuse în Caucazul întemeiat pe spiritul de clan; îşi pe­tre­cu­se toată vârsta matură în subteranele clan­destinităţii, mediu aparte, în care vio­len­ţa, fanatismul şi loialitatea erau prin­ci­pa­lele monede de schimb; se formase în jungla luptei neobosite, a dramelor şi presiunii constante; ajuns la putere, era o fiinţă rară - om al violenţei şi al idei­lor totodată, expert în ban­ditism, dar şi marxist ha­botnic, însă, mai mult ca ori­ce, încrezător în sine în­suşi şi în calităţile sale intransigente de con­du­că­tor, în care vedea singurul mod de a gu­verna o ţară aflată în criză şi de a trans­forma un simplu ideal într-o utopie rea­lă.“

Totuşi, aproape necunoscută a rămas viaţa lui Stalin de dinainte de 1917, care se do­vedeşte a fi cea a unui şef de clan mafiot, caraterizată prin jafuri la drumul mare, falsificarea de bani, obţinerea de taxe de pro­tecţie de la mai toţi industriaşii eu­ropeni (Rothschild, Nobel) care aveau in­vestiţii majore în zona petroliferă a fos­tului oraş persan Baku şi chiar pirateria (ata­carea navelor care transportau sume de bani, pentru că Lenin, în dulcele lui exil, avea nevoie de bani). Şi aceasta atât îna­inte de căsătoria cu prima lui soţie, Ka­to, cât şi după moartea acesteia, de care Stalin poate fi învinuit în mod direct (ca şi în cazul celei de a doua, Nadejda, care s-a sinucis în 1932), căci, fugind de re­pre­siunea ţaristă din Tbilisi, el a forţat-o pe Ka­to să trăiască în nişte condiţii grele, în­tr-un oraş, Baku, sufocat de căldură şi de o poluare teribilă, cauzată de câmpurile pe­trolifere din preajmă. „Baku era o ha­ra­ba­bură de naţii, un amestec de sărăcie cumplită şi averi nemăsurate. Speranţa de viaţă era de numai treizeci de ani. Petrolul mustea peste tot. Copacii nu pu­teau creşte în atmosfera aceea toxică.“ Kato a murit de tifos la numai 22 de ani, lăsându-i primul copil, pe Iakov.

Cartea lui Simon Sebag Mon­te­fiore poate fi citită şi ca un ro­man de aventuri. După ce a fost exilat de mai multe ori de au­to­rităţile ţariste, al căror laxism pare incredibil acum, în lumina Gulagului, în 1913 acestea l-au luat în sfârşit în serios pe Stalin. Ultimul exil siberian al lui Stalin a durat totuşi patru ani, petrecuţi în con­diţii destul de mizerabile în amontele flu­viului Enisei, la Turuhansk, „un ţinut si­berian obscur al nopţilor arctice în­ghe­ţate, departe de orice urmă de civil­i­za­ţie“, în care temperatura ajungea de re­gulă iarna, care dura opt-nouă luni, şi la –60 grade Celsius, zonă care va cunoaşte din plin grozăviile Gulagului. Care era meniul condamnaţilor? „Peşte, plăcinte, sturion, somon alb cu piure de cartofi, icre, caviar afumat.“ Lui Stalin i se per­mitea să se plimbe peste tot, să vâneze, să pescuiască, să citească, să primească bani şi corespondenţă. Nu mai punem la soco­teală aventurile amoroase de care a avut parte cu vârf şi îndesat. Măreaţa Revoluţie din octombrie 1917 de la Petrograd, aşa cum este descrisă de istoricul britanic, a fost mai degrabă o scenetă proastă de ope­retă. Le-a ieşit bolşevicilor doar pentru că guvernul provizoriu era încă şi mai şu­bred, prost organizat, condus de Kerenski. Stalin nu a făcut parte din galeria liderilor bolşevici care s-au distins în aceste eve­nimente, dar trecutul lui revoluţionar şi apropierea de Lenin l-au dus în postura de a fi numit comisar al poporului pentru naţionalităţi, sub numele de I.V. Dju­gaş­vili-Stalin. „Obscuritatea lui în 1917 avea să rămână întotdeauna o rană pentru acest om slab, costeliv, care a încercat să şi-o tămăduiască printr-un mincinos cult al personalităţii. De fapt, Lenin şi o serie întreagă de bolşevici din con­du­cerea partidului îi apreciau de multă vre­me competenţa şi lipsa de scrupule (...) Lovitura de stat decursese neaşteptat de uşor, dar lupta pe viaţă şi pe moarte pen­tru păstrarea puterii începuse imediat.“ Pe 25 octombrie, comuniştii au preluat pu­terea în oraş, pe 27 deja interziseseră pre­sa de opoziţie, iar pe 7 decembrie a apărut CEKA! „Când bolşevicii estonieni au propus lichidarea trădătorilor în primele zile ale revoluţiei, Stalin le-a răspuns ime­diat: Ideea unui lagăr de concentrare este excelentă.“

Istoricul răspunde scurt şi pertinent la această imensă dilemă: de ce a apărut şi cum s-a propagat stalinismul? „Apa­riţia lui Stalin nu a fost ni­cio­dată inevitabilă. Inteligenţa, încre­derea în forţele proprii, intensitatea in­te­lectuală, talentul politic, credinţa în vio­lenţă şi experienţa ei, iritabilitatea, spi­ri­tul răzbunător, şarmul, sensibilitatea, lip­sa de scrupule şi de empatie, pur şi sim­plu ciudăţenia acestui om existau, ca­tegoric, dar ele aveau un spaţiu anume de manifestare. În 1917, Stalin şi-a găsit acest spaţiu. N-ar fi putut să acceadă la putere în nici o altă perioadă a istoriei: aici a fost vorba de o sincronizare a omu­lui cu momentul istoric. (...) Tirania lui a devenit posibilă numai graţie stării de asediu în care s-a aflat Rusia sovietică, fa­natismului utopic al ideologiei sale cva­sireligioase, machismului nemilos al bol­şevicilor, spiritului sângeros al Marelui Război şi viziunii criminale a lui Lenin despre dictatura proletariatului.“

Nu pot să nu remarc laboriosul proces de realizare a acestei cărţi, bibliografia im­presionantă, varietatea mărturiilor, multe dintre ele (dacă nu cumva majoritatea) pro­venind din Georgia natală, unde au fost descoperite de către istoricul britanic câteva jurnale intime ale celor care l-au cunoscut pe Soso (Stalin) în perioada ado­lescenţei sau a zbuciumatei tinereţi şi care au supravieţuit în arhivele locale, în mod miraculos, Marii Terori şi anilor cultului per­sonalităţii deşănţate, când orice re­fe­rire deranjantă putea să-l coste scump pe cel care o emitea, indiferent cât de apro­piat fusese de dictator. Au mai fost folosite interviurile cu rarii martori ai perioadei care au supravieţuit sau arhivele din Baku, Mos­cova, Batumi, pe lângă cele din Tbi­lisi, Gori, toate aceste mărturii scrise în georgiană sau azeră şi mai puţin în rusă. Un efort titanic, pentru că volumul este ro­dul a zece ani de cercetări în douăzeci şi trei de oraşe, în nouă ţări pentru a scrie o carte esenţială pentru a înţelege originea sistemului totalitar stalinist.