Pe aceeași temă
Cea mai pregnantă trăsătură a scrisului Ioanei Pârvulescu a devenit, cu timpul, capacitatea ei de a surprinde. Ceea ce este acum autoarea Inocenților reprezintă rezultatul unui șir de metamorfoze înglobante, prin care rama inițială a fost lărgită, multiplicată, umplută succesiv, aparent liber, dar conservând în chip misterios presupunerea că totul urmează un plan, un proiect, un desen preexistent. A început ca poetă, s-a făcut remarcată în calitate de cronicar literar, pentru a stărui apoi o vreme mai îndelungată în zona istoriei literare, practicată atrăgător, jubilativ până la ludic. Brusc, a izbucnit ca prozator, și anume exact pe seama explorărilor istorico-literare, cel puțin în primele două romane, a căror acțiune e plasată în jurul anului 1900. Iat-o acum în eseul literar propriu-zis, în bună tradiție franceză, cu beneficiul postmodern al palierelor jucate în fel și chip.
Dialoguri secrete. Cum se roagă scriitorii și personajele lor este o carte de o frumusețe intensă. Un traseu ingenios, profund personal și foarte liber prin mari cărți ale literaturilor lumii. Ioana Pârvulescu inventează aici o specie de lectură picarescă, deocamdată fără pereche în literatura noastră, care livrează simultan unghiuri noi de interpretare, verdicte de valoare, comparații neașteptate, sos anecdotic, asocieri livrești întemeiate, cuceritoare și o linie fermă a ideii, totul expus cu fluență de poveste. Eseul se desface de la sine în câteva zeci de microeseuri, la rigoare de sine stătătoare, și se reasamblează la fel de ușor într-o suită organizată cronologic de la Homer până la Mircea Cărtărescu și Toni Morrison, trecând prin Goethe, Eminescu, Creangă, Alecsandri și Ispirescu, cu concluzii implicite, care se clarifică pe parcurs.
În esență, rugăciunea e văzută ca ipostază intimă a omului aflat în cumpănă („Rugăciunile sunt chiar mai secrete decât infamiile, și le dejoacă“ – sunt cuvintele Monseniorului Ghyka, citate în volum), simțind nevoia „de a se încredința unui Tu mai puternic“ decât tot ce îi „răvășește viața“. „Poate că scrisul însuși este o asemenea nevoie, chiar dacă autorul abia dacă își dă seama de asta.“ De la eroii antici, care „aveau încă norocul să fie călăuziți pas cu pas și să înțeleagă semnele“, parcursul literar din Dialoguri secrete ajunge, firește, la omul modern, care „rătăcește neajutorat, fără rost și fără repere“. E loc aici pentru o mică dezbatere subiacentă, pe care autoarea nu și-o refuză, despre necredința unor mari scriitori, despre lupta cu îndoiala și despre cum scrisul compensează această tensiune în mod misterios (Shakespeare, Eminescu, Arghezi etc.).
Cartea ni se propune cu toată modestia: „Am ales din istoria literaturii câteva rugăciuni care mi s-au părut întotdeauna frumoase, de la Homer și Platon până la N. Steinhardt și Mircea Cărtărescu. Este o antologie subiectivă, așezată într-o ordine cronologică de la sine poetică, cu articulații secrete, care leagă fragmentele într-o poveste a spaimei, a bucuriei, a fragilității și a tăriei omului. Comentariile care le însoțesc nu vor să fie decât o punere în scenă, în contextul biografic, istoric și literar, o încercare de înțelegere a luptei interioare și exterioare care a generat rugăciunea. Unele n-au nevoie de interpretare. Peste altele mi-a făcut plăcere să construiesc un nou pod hermeneutic...“ (Postfață).
De fapt, e o dublă antologie bogat comentată: de autori și de texte.
Lista autorilor urmărește consecvent vârfuri. În schimb, rugăciunile alese din opere sunt deseori fragmente „umile“, căutate mai ales prin cutele textelor. Uneori sunt pasaje ample, alteori o singură frază, chiar foarte scurtă. Se adresează divinității, semenilor, mamei, vietăților sau chiar norocului; le rostesc adulți, copii, mame, doici, tați, filozofi, scriitori, săraci cu duhul; credincioși, necredincioși ori cei în căutarea credinței. Sunt drepte sau piezișe (cazul Caragiale, ale cărui scrieri sunt doldora de „rugăciuni“ în răspăr, care aproape „obligă“ pronia să se aplece asupra vesel-chinuitului autor). Se înalță pentru povățuire, pentru creație (Lucrețiu), pentru „frumusețe lăuntrică“ (Socrate), pentru răzbunare (Thetis, în numele fiului ei), pentru păstrarea cugetului curat (Galaction, Cioran – „Ferește-mă, Doamne, de ura cea mare, de ura din care izvorăsc lumi“), pentru răsplata plăcerii (Țiganiada). Rugă către zei, rugăciune creștină către Dumnezeu, sau simplă invocare a unui „Tu“ potențial salvator.
Când aparțin personajelor, rugăciunile nu urmează întotdeauna personajul central, ci mult mai des personaje marginale (un Karataev e găsit în rămurosul Război și pace) și nu sunt căutate neapărat în opul cel mai cunoscut al autorului (vezi de pildă Eminescu, unde rugăciunea nu e cea din poemul cu același nume, ci dintr-o variantă a lui). Apoi, e de studiat mecanismul de fină glisare de la scriitor la personaj și înapoi, prin apel constant la context biografic și istoric, în numele principiului că literatura și viața sunt inseparabile (scriitorii se pot identifica cu personajele lor „până la rugă“).
Așa ajung Dialogurile secrete să fie și o admirabilă galerie de portrete scriitoricești, în care detaliul mai puțin cunoscut, colorat, frapant acaparează rapid atenția și schimbă direcția spotului exegetic. Nu se face nici măcar economie de umor, rugăciunea nu-l inhibă, fiind vorba de Karel Čapek, Ion Budai-Deleanu, Caragiale, Kazantzakis și chiar de Mozart, inclus aici ca autor de admirabilă literatură epistolară.
Cioran, de pildă, e reînviat prin intermediul unor fotografii de tinerețe („Îl recunoaștem în toate obiceiurile generației lui“: pe schiuri, pe stradă, elegant, cu prietenii) sau dintr-o amintire consemnată de fostul său elev Ștefan Baciu: în cămăruța de la Brașov, tânărul profesor, cu părul blond-roșcat, cu ciuf rebel „care încorona o fruntă nobilă și înaltă“, mai ținea uneori lemnele de sobă pe masă; glumea spunând că se întâmplă să fie tentat să citească lemnele și să pună cărțile în sobă). Sau Macedonski, prezent aici cu o invocare a norocului la loterie, ceea ce duce dintr-un condei la un portret alternativ al dificilului scriitor: în locul meschinăriei care i s-a tot reproșat, vedem un tată de familie, mare iubitor de copii, mare și naiv risipitor de bani „neașteptați“, cheltuiți invariabil pe dulciuri și jucării pentru cei mici. Ori Eugen Ionescu, cu angelismul său melancolic, robit universului mic, securizant și vulnerabil deopotrivă, cu una dintre cele mai tulburătoare rugăciuni: –„Doamne mic, ridică-mă/ și fă-mă fericit“. Ioana Pârvulescu citează din jurnalul scriitorului: „Când și când, Dumnezeul cel bun ne face semn. Dar de atât de departe“ și comentează: „Dumnezeul mic al ființelor lui Eugen Ionescu se transformă în Dumnezeul îndepărtat al adultului și poate că micimea este dată doar de depărtare“. Este, de altfel, unul dintre cele mai bune capitole din volum.
Să revenim la calitatea verdictelor de valoare ale Ioanei Pârvulescu din Dialoguri secrete. Deși pornește de la două versuri mai mult sau mai puțin oarecare („Dulce clipită, zi fericită,/ Fire-ai lungită, trei ori atâtă!“), textul despre Ion Budai-Deleanu e o contribuție exegetică rotundă despre „cel mai curajos scriitor al nostru“: cu celebrele subsoluri ale Țiganiadei, Budai-Deleanu a inițiat practic critica literară; e cel dintâi care își comentează filologic opera; și iată că inventat inclusiv forumurile de discuții. A scris etajat, cum avea să o facă mult mai târziu abia Camil Petrescu; s-a contrazis, „a eliminat cu haz adevărul unic“. Cât despre raiul culinar din Țiganiada, e de citit cum arată în oglindă cu Dante și Vergiliu. Galaction este și el prilejul unei redesenări, cu accent pe valența absolută a jurnalului lui, sinceritatea – caz unic, spune Ioana Pârvulescu. Nu a ascuns nimic nicio clipă, scriind „față-n față cu Dumnezeu“. Pentru acest scriitor, a fost ales ca drum de acces un savuros contrapunct: un articol afurisit, dar nu neapărat răuvoitor, al lui Arghezi, din Bilete de papagal, scris în momentul când Galaction primea, la 36 de ani, Premiul Academiei: o proiecție plină de umor a belelelor pe care i le va aduce gloria.
Fără îndoială, însă, că trece în fața a toate contribuția la exegeza lui Mircea Cărtărescu, recitit aici prin Levantul. „Creația lui Mircea Cărtărescu de aici a pornit. Iar de la această străpungere a cerului epopeii astfel încât autorul să fraternizeze cu personajele lui, de parcă n-ar mai putea sta deoparte, și departe, se ajunge după un sfert de veac de scris, la spațiile topologice din Solenoid și la demonstrarea literară a imposibilității minții omenești de a străpunge misterul originar.“
Mai e de pomenit, din multele care se mai pot spune, grația rară a digresiunilor. Sub aparența de simple asociații de idei, ele aduc prospețimea incomparabilă a istoriei (literare) mici. Borges rostind o conferință despre Shakespeare, din care publicul nu aude absolut nimic din motiv de microfoane, dar nici nu se clintește preț de un ceas și mai bine, devine introducerea la subiectul Shakespeare necredinciosul. După câteva pagini la subiect, apărarea marelui Will se înfăptuiește pe calea... metaforei: cerul lui Shakeaspeare nu e gol, ci doar „incert, ca acoperit de cețuri prin care nu se vede. Un loc ale cărui voci, ca discursul lui Borges, nu se aud“. Sau bucla prin care ni se reamintește că, așa cum citim în Clinamen. Cum a început Renașterea, anticii au fost descoperiți de cărturarii Renașterii: o istorioară despre un student care cumpăra, în anii șaizeci, dintr-un anticariat un volumaș Lucrețiu. Numele studentului: Steven Greenblatt.
Limpede, scrisă cu bucuria molipsitoare a recitirii și repovestirii, îngrijită perfect, după toate regulile istoriei literare, cea mai nouă carte a Ioanei Pârvulescu funcționează ca un veritabil euforizant.
IOANA PÂRVULESCU - Dialoguri secrete. Cum se roagă scriitorii și personajele lor
(Editura Humanitas, 2018, 313 pag.)
