Pe aceeași temă
După ce și-a surprins publicul anul acesta cu un volum pentru copii pe care îl pot citi cu mare plăcere și adulții, Lucian Dan Teodorovici ne propune o nouă apariție editorială. Ultima sa carte, Mustața lui Dali și alte culori, în colaborare cu pictorul Felix Aftene, este un portret inedit, spectaculos și, în același timp, un elogiu adus artiștilor și faptului că ei ne înfrumusețează viața.
„... singura oglindă în care se privesc artiștii e cea a lucrărilor proprii” (Teodorovici). Se văd pe ei înșiși, dar și lumea din spatele lor. O oglindă ca un portal magic, oglinda artiștilor.
Volumul Mustața lui Dali și alte culori, apărut la Ed. Polirom, se autointitulează „pictoroman”. Avem 16 picturi ale lui Felix Aftene și 16 capitole, scrise de Lucian Dan Teodorovici. Tablourile întruchipează un artist în diverse ipostaze, iar textul pornește de la acea reprezentare și o ilustrează, dezvoltând-o. Deci, nu tablourile lui Felix Aftene ilustrează textul, ci textul se naște iluminat de pictură. Condițiile grafice ale volumului sunt, trebuie menționat, excepționale.
În prefața sa, Bogdan Crețu face trimitere la legăturile dintre literatură și pictură care au existat în suprarealism, dar cartea lui Teodorovici-Aftene este dincolo de experimentele avangardei de altădată. Mustața lui Dali și alte culori este o creație de maturitate a ambilor autori, în care talentul se exprimă echilibrat și sigur de sine. Nu avem impetuozitatea de a demonstra ceva a debutanților sau a creatorilor care încă își mai caută mijloacele și vocea, ci avem o bijuterie literară stabilă.
Figura centrală a cărții, artistul, este un intercesor între semeni și imperiul infinit al frumosului artei. El trăiește într-un apartament și frecventează o cârciumă unde se poate mânca o ciorbă bună cu ardei iute, dar asta e tot ce aflăm despre cotidianul celui care ne înfrumusețează viața cu creațiile sale. Asemănător oamenilor comuni, el este totuși foarte diferit de aceștia: „Artiștii pot fi văzuți împleticindu-se, desigur, dar întotdeauna o fac numai sub povara cuvintelor, a sunetelor, a culorilor. Iar dacă veți vedea vreodată vreun artist contorsionat, diform, clătinându-se și scurgându-se în el însuși, să vă amintiți imaginea personajului nostru, artistul care și-a deșurubat capul, i-a liniștit durerile pe o pernă invizibilă, pe jumătate suprarealistă, și-a fixat mustața căzută din poșeta unei nepoate a lui Dali sau a unei nepoate oarecare, după care și-a modelat chipul într-o figurină încântătoare și stranie și s-a așezat pe-o jumătate de infinit. Și să știți că așa începe, de fapt, meditația de care arta are cu adevărat nevoie”.
Titlul cărții face trimitere la descoperirea ciudată făcută la dezgroparea lui Salvador Dali, la 30 de ani de la moartea sa, când s-a constatat că faimoasa lui mustață rămăsese intactă. Dali este invocat de mai multe ori în text, dar nu pentru mustață, ci pentru opera sa!
Cartea poate fi citită de tineri, care vor aprecia imaginația debordantă, dar trebuie citită mai cu seamă de cititori rafinați. La prima vedere, avem de-a face doar cu niște scene din viața unui artist. Artistul lui Teodorovici și Aftene este ființa capabilă să comunice firesc cu tot felul de făpturi pline de farmec și candoare care îi apar în față și se manifestă năvalnic, adresându-i replici savuroase sau întrebări încuietoare, toate având o personalitate explozivă și foarte expresivă.
Astfel, avem o canariță dintr-o pictură a lui Greuze, un corb ateu, un fluture care-i cere artistului, cu împrumut, unul din ochii săi, pentru că ochii săi de fluture sunt prea mici și nu vede bine frumusețea lumii. Furnicile din insulele Solomon sunt niște genii ale arhitecturii, iar sticletele savant știe care e sensul vieții. Un roi de insecte având o purtătoare de cuvânt poliglotă îl abordează pe artist în Bucovina, iar floarea invizibilă care citește gândurile artistului și știe latinește spune că pictorii sunt, de fapt, sculptori „în unde de lumină”. Întâlnirea cu Diogene și Prometeu e memorabilă, iar un cub Rubik îl face pe artist să plonjeze în „Țipătul” lui Munch, în „Persistența memoriei” lui Dali, în „Guernica” lui Picasso. Apare și un fachir hindus și, pe măsură ce trece timpul, artistul cunoaște experiențe tot mai complexe. Golindu-și mintea, artistul se transformă într-un element al naturii și trupul lui, devenit stâncă, e vizitat de Micul Prinț, de Alice și de Pinocchio. Tot mai versatil, trupul artistului devine izvor, apoi fluviu, apoi mare, ocazie pentru narator de a revizita episoade celebre din istoria umanității: mersul pe apă al lui Iisus, despărțirea Mării Roșii de către Moise, Geneza, Arca lui Noe. Astfel, dacă la început artistul era doar un ins cu înzestrări deosebite, în timp, devine un fel de pergament pe care se pot citi istorii celebre din istoria lumii. Ultima vizită pe care o primește artistul e din partea unui spiriduș închipuit, care îl va ruga pe artist să facă niște baloane pentru semenii săi, cu care să își ia zborul, o întreagă feerie!
Există scene de o rară delicatețe, ca aceea în care artistul este ajutat de un roi de insecte să își potolească setea: „Iar boabele de rouă [purtate de insecte], odată pătrunse pe buze, s-au scurs, rând pe rând, printre cele opt mii de papile de pe limbă, s-au spart acolo, iar lumina cuprinsă-n ele s-a eliberat într-o avalanșă de unde. Și-n felul ăsta, sute de papile gustative au fost inundate de albastru de Voroneț, alte sute de albul mănăstirilor Agapia și Văratec, ba chiar câteva mii au fost acoperite de purpuriu, de roșu, de portocaliu, de galben, culori culese din sfinții de pe zidurile Moldoviței, ca în cele din urmă valuri de verde din curtea Putnei să invadeze restul de papile gustative de pe limba omului. Iar de-acolo, de pe papile, culorile s-au ridicat spre creier, i-au învăluit cutia craniană, s-au amestecat, s-au întărit precum cărămizile și, prinse de mortarul atâtor și atâtor gânduri, s-au clădit apoi, una peste alta, una peste alta, ridicându-se deasupra creștetului, creând ziduri și ferestre, și clopote, și turle, și lumină”.
Toate acestea sunt o palidă prezentare a ceea ce i se întâmplă artistului. Imaginația fabuloasă de care dă dovadă scriitorul nu poate fi povestită. Nici simțul dramatic al dialogurilor, nici umorul nebun sau candid, nici ușurința cu care face apel la referințe științifice sau la opere de artă. Călătoriile artistului, pentru că întâlnirile lui diverse sunt, de fapt, niște călătorii, ne duc cu gândul la un basm în care fabulosul intră dezinvolt în lume. Personajele din jurul artistului sunt fermecătoare, pline de vervă și de spirit inocent-provocator. Puterea artei este, se subînțelege, cea mai benefică putere umană, iar o constantă a acestor călătorii/ întâlniri este viziunea pozitivă asupra lumii și a vieții. Mai mult decât atât, o viziune luminoasă, impregnată de dragoste de viață și de orice făptură. Recrearea realității în artă este paradisul pe Pământ, accesibil celor dornici de frumos și capabili să îl aprecieze.
Originalitatea textului lui Teodorovici constă și în faptul că este, în același timp, o enciclopedie „ad usum delphini”, o serie de scene de teatru, un poem în proză, un album de artă însoțit nu de obișnuitul comentariu doct, ci de o reverie exuberantă, și este inclusiv o Ars Poetica. Discursul de tip textualist intervine atât cât trebuie, nu prea mult, și posedă autoironia necesară. Pe măsura imaginației atât de bogate și exultante este și stilul. O limbă versatilă, în care cuvinte neaoșe se împletesc armonios cu neologisme, cu gerunzii acordate („pași tropăinzi”, „suprafață sticlindă”), cu formule delicioase („ceea ce e fluturesc poate fi și omenesc”), cu adjective neașteptate („un turn Eiffel furnicăresc”). Eclectismul este foarte bine stăpânit și, în final, cititorul vede tot textul ca pe o construcție aproape arhitecturală. Nu doar pentru că fiecare capitol pornește de la un tablou, ci și pentru că primul și ultimul capitol structurează și ele foarte bine materia epică, apoi pentru că în parcursul artistului există o progresie în complexitatea experiențelor descrise.
Mustața lui Dali și alte culori este o reverență făcută artiștilor lumii, aceia care propagă lumină, bucurie, spirit viu și atent. În felul acesta, figura artistului se apropie de aceea a unui Demiurg. Nu unul rău, ca în viziunea lui Cioran, ci unul creator de frumusețe și sensuri prin arta sa. //
Felix Aftene , Lucian Dan Teodorovici
Mustața lui Dalí și alte culori. Pictoroman
Editura Polirom, București, 2020, 216 pagini
Felix Aftene, artist vizual, trăiește și lucrează în Iași, având o activitate susţinută pe scena naţională și internaţională a artei contemporane. Practica sa artistică este extinsă pe varii medii – pictură, sculptură, pictură murală, noile media. În 1996 a absolvit ca șef de promoţie Academia de Arte „George Enescu” din Iași, secţia Pictură murală, la clasa profesorului Dimitrie Gavrilean. În 2016 a obţinut doctoratul în domeniul Arte vizuale la Universitatea Naţională de Arte „George Enescu” din Iași cu o lucrare dedicată artelor vizuale contemporane.
Lucian Dan Teodorovici s-a născut pe 17 iunie 1975, la Rădăuţi. Este scriitor, regizor de teatru și scenarist. Absolvent al Facultăţii de Teatru (Regie - Artele spectacolului), din cadrul Universităţii Naţionale de Arte „George Enescu” din Iași, și al programului masteral „Teorii și practici în artele vizuale” al Facultăţii de Arte Vizuale și Design din cadrul aceleiași universităţi.
