Dero Veneția (o istorie ieroglifică fără ieroglife)

Ceea ce afirmam public în 2006 rămâne valabil: Adrian Ghenie este cel care a brevetat cea mai bună rețetă a Școlii de la Cluj, iar meritele sale în marketing cultural sunt reale. Întrebarea este dacă cei care schițează politica culturală națională au realizat că prin hiperbolizarea sa se trece atât de brusc de la apologia noncomercialului, a artei critice, la apologia comercialului, a artei de cabinet, a unui academism redivivus, grizonat cultural.

Mama spăla cu Dero. Dero era De­ter­gen­tul, cum PCR era Partidul. Arta picta cu Ci­u­cuBaba. CiucuBaba era Stilul, cum fri­ca era Libertatea. După 1989 a venit Di­versitatea. Diversitatea purta două nume: diversitatea diversă, CSAC (Centrul Soros pentru Artă Contemporană), și di­ver­si­ta­tea adversă, identitară (Catacomba). Unii jucau rolul descheiaților, alții rolul în­cu­iaților; pentru descreierați nu era rol. Era ca-n politică, ca-n western: cowboy-ii și in­dienii. Se fugăreau unii pe alții, dar ju­cau în același film, singurul care rula la Ci­nema-Cultura. Dualitatea era chipul nou al vechiului unic: nu exista Diversitate în afa­ra CSAC, cum nu exista Identitate în afa­­ra Catacombei. Fără CSAC nu era pro­gres, Occident, prezervativ. Fără Ca­ta­com­ba nu era românitate, Ortodoxie, iconiță.

Spre 2000, polii s-au topit: nu mai aveau un pol în buget, nici idee-n cuget. Bezmetică, per­ple­xitatea, diversitatea vie s-a abă­tut peste România pictorească. Bar­bari cu studii în doi peri au năvălit pe rinoceri, mânjind cu gunoi fața bleagă a artei mistice sau angajate. Delirul-delict de vitalitate a fost scurt: orgasmul era deja vis în 2005. Minoră, fecundată cu pia­ța în viol consensual, arta a născut galeria: mașina de pictat bani-gata. A fost prima cezariană făcută cu bancnota, cu marginea ei tăiosă, ce hăcuiește fonduri profunde. Cea care a demarat în trombă, pe un cu­loar imobiliar liber, a fost mașina gri-me­talizat din Cluj, cu număr Plan B (unde B nu-i București, ci te ferești!). Metalul era plumb: ușor la ochi, greu la mână, inert la suflet, doldora la buzunar. Buzunarul al­tora, Tuymans-Borremans, cei care au fă­cut din poza artei arta pozei: gri pe gri, ce­nușa culturii (rețeta: o linguriță de per­versitate la două linguri de naivitate, se con­sumă nocturn, pe tabula rasa, cu mul­tă apă de foc stins). De la Belgia, România a luat tot ce are ea mai prețios: prima Cons­tituție, în secolul XIX, și Școala de la Cluj, în secolul XXI. Lecția de democrație și lecția de artă. Cu câștig cinstit - pe mun­ca (în lohn) și pe cultura (altora), cu păcatul unic al dumping-ului.

Adrian Ghenie (foto: pagina oficială de Facebook a artistului)

Griul de Cluj e ca Dero - marca locală a fost cumpărată de străini, care ne-o vând tot nouă, drept produs global. Inițial, pic­turatura clujeană era doar mult mai ief­tină și mai multă decât originalul bel­glo­bal. În timp, a devenit - ca orice start-up - atractivă pentru brokerii de celebritate contra-cronometru, versați în a scoate bani din bulă seacă. Așa se face că acum numele diversității la noi a ajuns iarăși unic: tabloul clujit. Clujit din Carei în Țăndărei, din Deta-n Denta, clujit în te­mă, clujit în gând, clujit în pasta făinoasă. Tablouri în care traume inventate, cu ob­scu­rități transparente politic sunt puse pe tapet de artiști cu un aplomb plastic de PVC, bazat pe bibliografii de google și afectivitate de fb. Tablou în care suspină (iar) ciucubabismul insipid, morbid, pre­țios, ros de voluptăți precare. Totalitarism democratic, plebiscitat și de fratres mi­nores și de maiores terrae, tabloul clujit e monopol, e brand, e ban-Iban. E po­vestea de succes pe care o vor mass-me­dia: artiștii dintr-un târg de provincie in­ventează roata și se dau cu ea de-a dura (grav, serios, cultural, to be or not to be), până-n Sotheby’s. Nu-i bai (ba-i ca la Cluj!): jocurile pieței sunt și ele feste ale vie­ții.

Problema-i Veneția, unde curge apă-n canale și artă-n bienale. Anul acesta, în Pavilionul Ro­mâ­niei va trona picturatura lui Adri­an Ghenie, vârful de lance clujită, montată chiar de către galeristul acestuia, Mihai Pop - de altfel artist și el, pe undeva, cofondator, împreună cu Ghe­nie, al galeriei Plan B (ajuns acum Plan V). Este vorba despre o galerie comercială, al cărei proprietar face o expoziție cu pro­priul artist și (cel puțin fost) asociat, pen­tru a promova un gen de pictură ce exer­ci­tă o presiune monopolistă asupra artei ro­mânești actuale. Nici aceasta nu ar fi o pro­blemă: statul român susține agențiile de turism private pentru a-și promova ofer­ta la târgurile internaționale de spe­cia­litate. Până la urmă, galeria sau agenția, tot o tarabă și-o reclamă e. Problema e că Pa­vi­lionul național de la Veneția a fost tratat me­reu, și nu doar de România, ca un spa­țiu de reprezentare, nu unul de pro­mo­va­re. Cea din urmă țintește la pro­fitul ime­diat: dai ce se cere. Prima aspiră alt­un­de­va: arăți ceea ce ești sau, cel mai frec­vent, ceea ce vrei să fii. Promovarea vin­de pro­duse, reprezentarea inculcă o ima­gine. În anii ’50 deja, SUA impunea la Pa­vi­li­o­nul na­țional de la Veneția expresionismul ab­stract (Jackson Pollock, Willem de Koo­ning), tocmai pentru a contrapune o ima­gine discordantă a libertății tipului de realism socialist prea concordant dog­ma­tic, din lagărul comunist. Era o miză de via­ță, nu una de piață. Nu ținea de Răz­bo­iul Rece doar, ci de o viziune amplă și asumată asu­pra propriului rol ca model. Chiar și Ro­mâ­nia, după 1989, a avut o vi­ziune po­li­ti­că asupra Pavilionului național de la Ve­ne­ția. După unele încercări in­fruc­tuoase de monumentalizare solo (Horia Da­mian, 1993), s-a trecut la o perspectivă strict „pro­gre­sistă“, cu expoziții de grup, pe concept cu­ratorial, nu pe persoană fi­zi­că, alăturări ca­re mai de care mai bizare (Ion Bitzan cu Ion Grigorescu, 1997, Dan Per­jovschi cu sub­Real, 1999 etc.), cu ti­tluri funam­bu­lești, în care opțiunea pen­tru arta (pseu­do)avangardistă, realizată de colective di­verse și cu un pregnant ca­rac­ter non­co­mercial, era de o fermitate dusă până la comedia erorilor, ca în Re­tro­spec­tiva Ima­terială din 2013, în care colec­tivul condus de Pirici & Pelmuș a emulat așa de bine mo­delul Tino Sehgal - artist nu doar pre­zent la Bienală, ci chiar pre­miat cu Leul de Aur atunci -, încât ima­gini cu per­for­mance-urile din Pavilionul României au fost atribuite și distribuite ca fiind imagini din performance-urile lui Tino Sehgal.

Ceea ce și-a dorit România mereu a fost realizat atunci: mi­me­tis­mul local să fie confundat cu ori­gi­nalul. Anul acesta, după mai mult de două decenii de ex­pe­ri­ențe contrare, se optează pentru solo-fi­ca­rea Pavilionului, pentru punerea în vedetă a lui Adrian Ghenie. E drept, ceea ce afir­mam public în 2006 rămâne valabil: Adri­an Ghenie este cel care a brevetat cea mai bună rețetă a Școlii de la Cluj, iar meritele sale în marketing cultural sunt reale. În­tre­barea este dacă cei care schițează poli­tica culturală națională au realizat că prin hiperbolizarea sa (căci asta este punerea în Pavilionul național) se trece atât de brusc de la apologia noncomercialului, a artei critice, la apologia comercialului, a ar­tei de cabinet, a unui academism re­di­vi­vus, grizonat cultural. Expoziția din acest an, expresie perfect corporatistă a unei strategii culturale monopoliste, pro­mo­vea­ză un produs care deja se vinde, fără con­curență locală. Mai grav, dacă decenii în șir România a optat pentru o perspectivă „critică“ pentru Pavilion, acum plonjează într-una lucrativă, ceea ce creează dubii în privința coerenței și autenticității pro­priei poziții. E ca și cum România ar vrea să arate că pictura aceasta, cu toată mag­ma ei realist-consumistă, izvorâtă din pre­lu­crarea la rece a realismului socialist, poa­te oricând să joace cartea regresivității, ca și pe aceea a progresului, ca și cum acestea ar fi simple măști culturale, îm­pru­mutate, cinic, pentru a nu fi recunoscuți. Recunoscuți ca ce, recunoscuți drept cum?

PS: Ce noroc cu Belgia că nu-l expune anul acesta, în pavilionul național de la Veneția, pe Luc Tuymans: ne-am trezi, ca data trecută, că expoziția lor ar fi ilustrată cu lucrările lui Ghenie, din pavilionul nostru. Iar juriul, confuzat, poate că i-ar acorda chiar și vreun Leu de Aur. Căci ne­știute sunt căile glam-ului!