Despre Dragoste și daimonul ei. Car(o)uselul lui Andrei Șerban

De când nu ați mai fost la carusel? Vă mai amintiți senzația aceea de bucurie deplină și mirare, atunci când călușeii încep să se rotească, puși în mișcare de o forță invizibilă care pare să ridice, cu o irezistibilă lejeritate, realitatea de la pământ? Adevărat, bâlciurile de odi­nioară nu mai există, au fost înlocuite cu alte forme de entertainment, contemporane și tehnice, adaptate omului grăbit, dornic de senzații tari. Cu toate astea, caruselul rămâne un simbol al bucuriei de a trăi de la începutul secolului trecut. Un Ca­rousel redescoperit și adus pe scenă de regizorul Andrei Șerban, în colaborare cu Daniela Dima și minunata trupă de actori ai Teatrului Bulandra. De la premiera acestui spectacol în 2015, Carouselul continuă să se învârtească cu exuberanță și prospeţime, ca o spectaculoasă întoarcere în timp și, totodată, ca o asumare curajoasă și sinceră a timpului nostru, o transfigurare necesară a prezentului.

Biografia Carouselului de la Bulandra împleteşte mai multe surse de inspirație, pornind de la textul lui Ferenc Molnár, Liliom, scris la Budapesta în 1909, într-o Europă care-și descoperea cu entuziasm modernitatea, și trecând prin producții recente de pe Broadway sau din cinematografie. Carouselul de la Bulandra e unul generos, fiindcă nu se înscrie într-un timp și spațiu anume; dimpotrivă, el devine pentru noi, spectatorii de azi, un prilej de evadare prin imaginaţie, o călătorie dincolo de aparențe, deschisă spre dimensiunea afectivă, personală a existenței; redescoperim omul la scara modestă, dar autentică a vieții de fiecare zi, cu aspirațiile, întrebările, tensiunile, cău­tările şi întrebările sale. Ne recunoaștem în personaje şi reuşim astfel să ne privim cu mai multă compasiune unii pe alții, călători chiar și numai pentru scurt timp – pe durata unui spectacol – în acest carusel pe care Andrei Șerban l-a transformat într-o generoasă arcă. Decorurile şi actorii ne întâmpină din foaierul Sălii Izvor, anticameră a jocului, dar şi prelungire a acestuia în spațiul rezervat zonei noastre de „confort“. O expresie originală pentru ceva ce am uitat demult, dar de care Teatrul trebuie să ne amintească mereu: arta bunei întâmpinări. E important să înțelegem că, odată ce pășim în Teatru, împărtăşim aceeaşi lume; trecem de uşile realităţii obiective care ne frustrează adeseori tocmai fiindcă ne rămân încuiate, într-un loc care privilegiază regăsirea, în care nu mai există demarcaţia scenă-spectatori, ci doar o felie de Viaţă la care suntem invitaţi să participăm împreună, ca la un fastuos banchet.

Liliom, magistral interpretat de Vlad Ivanov care îşi construieşte caleidoscopic personajul, nu ne ține un curs despre joie de vivre, ci ne-o dăruiește el însuși, cu vitalitate, într-un iureș de canțonete „din repertoriul inernațional“, vorbind fiecăruia pe limba lui, făcându-se, ca în parabolă, tuturor toate. E animatorul acestui colorat turn Babel care e caruselul doamnei Muskat (interpretată cu vervă şi feminitate de Rodica Lazăr), pe care-l frecventează toată lumea, într-o căutare democrată a bucuriei și plăcerii. Printre ei, Iulia (Alexandra Fasolă / Ana Ularu) și Maria (Ana Covalciuc / Silvana Ne­gru­țiu), o spălătoreasă și o fată simplă de la țară, ademenite de promisiunile me­diului citadin. Ca un portret în oglindă, Liliom, un univers în miniatură, produs al versatilului oraș în transformare, e și scamator, își oferă cântecele, dar și iuziile celor care au nevoie să creadă în ele. Deși începe ca un flirt, tentația ludică prin care Liliom o îmbie pe Iulia se transformă iute, printr-o alchimie a clipei, în dragoste adevărată. Liliom și Iulia se urmează unul pe celălalt într-o casă de împumut, laboratorul de fotografie al mătușii lui Liliom (Mirela Gorea), apoi într-o poveste de dragoste care-și arată tot mai mult realismul; un realism sugerat prin intarsii regizorale de fineţe – muzica amintind uneori de universul fellinian și proiecția fotografiilor lui Dorotheea Lange, cu acel tulburător portret Migrant Mo­ther... Semn că dragostea nu ne salvează de la statutul de rătăcitori pe lumea asta, nu ne scapă de sărăcie sau cruzime, dar ne dă puterea de a le îndura pe toate, cu demnitate și speranță. E „devenirea“ care o transformă pe Iulia, fata inocentă ce se îndrăgostește de teribilul Liliom pentru un motiv aparent superficial: „ai fost bun cu mine“. Ca un ecou al sentinţei biblice: dacă nu pentru un om drept, pentru un om bun se va găsi întotdeauna cineva să moară. Alexandra Fasolă aduce în personajul Iuliei o împletire de candoare și curaj, de forță și finețe, alimentând din tensiunea interioară care crește cu fiecare replică o feminitate profundă, cu încărcătură tragică. Ea primește palma lui Liliom ca pe o lovitură ce „mângâie și nu doare“. Dovada cea mai limpede că dragostea e realitatea care transfigurează tot ce atinge, ne modifică interior și ne aduce la chipul şi asemănarea Celui care ne-a arătat, de la începutul lumii, că iubirea înseamnă să te sacrifici, să porți crucea celuilalt. Iulia o face în lucrurile mărunte, dăruindu-i lui Liliom totul, de la o simplă ceașcă cu cafea, la cel mai mare miracol: un copil. E momentul de criză, revelația care pune în mișcare mecanismul interior al lui Liliom. Înţelegem limpede că suntem, ca și funiile lui de scamator, împletiți din lumină și întuneric, bine și rău, împovărați cu o uriașă libertate de alegere.

Imagine din spectacolul Carousel de la Teatrul Bulandra din București

Albert (Cătălin Babliuc) e ispititorul care, profitând de slăbiciunea lui Liliom, îl împinge la crimă pentru bani. Ca într-un film polițist de duzină, tentativa celor doi eșuează; Albert fuge, dar Liliom, nevrând să fie prins și închis, se sinucide. E momentul de cotitură în care dialogul dintre cele două lumi, văzutele și nevăzutele, devine alert și pasionat, angajat; vocile personajelor capătă efect de ecou, depășindu-şi protagoniştii, devenind voci ale conșiinței. Andrei Șerban a lucrat cu minuțiozitatea unui orfevrier sugestia trecerii de pe un tărâm pe altul, trimiţând prin fiecare detaliu la pragurile interioare pe care trebuie să le escaladăm noi înşine, pentru a fi liberi. Ca în basmele de odinioară – nemuritoare! –, moartea lui Liliom e anticipată de monologul propriei nefericiri, o nostalgie nevindecată după libertatea și dreptatea care li se cuvin și oamenilor simpli, dar și de intervenția Îngerului păzitor, mereu prezent; Adela Bengescu e o apariţie cu totul specială, coborând ca din­tr-un vis cu roata de ascuțit cuțite, torcând gracil și imperturbabil caierul vieţii. Îngerul avertizează, strigă ferm „păcat“, dar în surdina unei paradoxale șoapte, al cărei ecou umple sala și trezește conștiința. E felul în care regizorul Andrei Șerban știe să atingă cele mai înalte note din textul dramatic, redând acutele sufletului uman într-un pianissimo desăvârșit.

Este interesantă, la granița dintre lumi (și dintre cele două părți ale spectacolului), intervenția regizorului; vocea lui Andrei Șerban devine pentru un scurt intermezzo raisonneurul a ceea ce urmează să vedem, oferind o cheie de lectură, dar și un omagiu lui Ferenc Molnár și lumii imaginate de el. O splendidă parabolă care ne conduce, aproape shakespearian, dincolo de suprafața detaliilor colorate ce ne decorează viețile, la esență, la lucrurile valoroase pe care le purtăm în noi, la universalul uman. Liliom călătorește în timp, ca un mesaj de solidaritate cu umanitatea noastră profundă, cu credința că miracolul locuiește în fiecare dintre noi; cu încrederea că adevărul vorbește, ca în Scriptură, prin gura copiilor și a oamenilor simpli, prin tot ceea ce numim, cu nedreaptă emfază, marginal. Nu e nimic secundar în acest Carousel; Andrei Șer­ban dăruiește fiecărui personaj atent șlefuit, fiecărei scene construite cu migală estetică, demnitatea întregului. Ca în caruselul redat prin scena rotativă, ingenios compartimentată de Octavian Neculai într-o suită de interioare ca tablourile unei expoziții, din orice unghi ai privi, ai senzația că fiecare actor ar fi capabil să spună, într-un monolog, povestea lui Liliom.

Andrei Șerban construiește, ca într-un teatru de marionete, personaje puternic individualizate, chipuri unice, dar legate printr-un meșteșug (azi poate la fel de neexersat) despre care vorbește Saint-Exupery în Micul Prinț, al creării legăturilor; ne trăim propriile vieți, dar în același timp dorim cu ardoare să avem o legătură profundă cu celălalt, să vedem și să fim văzuți la rândul nostru. În ciuda condiției dramatice pe care-o împărtășim, rămânem superficiali; și muzica interpretată live de Raul Kusak şi de actori, atât de sugestivă în raport cu situaţiile şi stările evocate, spune ceva despre „lejeritatea ființei“, dar și despre necesarul legato care, la fel ca într-o partitură, dă coerență umanității noastre. Liliom e un text care se potrivește de minune zilelor noastre, dar mai ales regizorului Andrei Șerban, care își arată în acest Carousel întreaga măsură a versatilității de creator de teatru, a plăcerii ludice și estetice, dar și a neliniștii căutărilor interioare, a intransigenței cu care ne îndeamnă să privim lucrurile în adevărul lor. Totul într-un scenariu care, în ciuda exuberanţei baroce, are un echilibru perfect, dat de o calitate specială a privirii; o privire care, deși reflectă lucruri grave - moarte, conștiință, păcat, judecată – (ne) învinge gravitaţia, păstrând imponderabilul, sinceritatea, speranța.

Dacă Márquez a scris despre „dragoste și alţi demoni“, Carousel de la Bulandra ne povestește despre Dragoste și daimonul ei, descoperind în lumina „focului trandafiriu“ legea înaltă care o animă. Cu o mână de fier și cealaltă de catifea, regizorul Andrei Șerban pune în mișcare caruselul impresionant al Teatrului de artă, în care ne invită să urcăm ca să redescoperim cea mai valoroasă artă a vieţii: Iubirea.