Pe aceeași temă
Se ridica ecluza de dintre literatura dinainte de '89 si cea care i-a urmat! Fenomenul merita sa fie observat si va fi, probabil, consemnat prin asemanare cu efectul (nu totdeauna estetic) al oricarei confluente. In ciuda vociferarilor mai mult sau mai putin elegante ale gruparilor mai tinere, care continua sa se teama de un fel de "oligarhie" literara ce-ar tine de valori invechite, cele doua continente ale literaturii par sa se fi echilibrat, spre stingerea complexelor de ambele parti. Schematizand, ultimii 15 ani au facut sa se succeada vreo 5 ani in care vechile ierarhii si-au fortat sansa, cu contributia masiva si adesea nediferentiata a scriitorilor din exil, apoi vreo 5-6 ani de acalmie inhibata - in care garnitura veche obosise de atatea reprosuri vizand goliciunea sertarelor, iar tinerii inca sapau de zor sa iasa la lumina -, dupa care venim la anii recenti, in care literatura tanara e deja o realitate complexa. Noile valuri literare au acum contur, in interiorul lor se pot distinge directii de crestere, unele excese s-au temperat, altele se agita in fireasca incercare de a face scoala. Sunt deja nume pe care, pana la proba contrarie, se poate conta si care, astfel, pot sustine un adevarat dialog cu "celalalt continent". De pe care revin, iata, in ultima vreme, nu generatii, ci autori pur si simplu.
Alaturi de Nicolae Breban, Augustin Buzura sau Constanta Buzea - ca sa ma refer doar la exemple recente - Ana Blandiana isi reconsidera destinul literar odata cu colectia de autor publicata de Editura Humanitas. Romanul Sertarul cu aplauze*, aparut aici intr-a patra editie, are probabil cele mai multe sanse de a atrage atentia, pentru ca nimereste in plina reorganizare a limbajelor narative de la noi.
Prima circumstanta favorizanta consta insa in raspunsul atipic pe care aceasta carte l-ar fi dat exigentelor stilistice de dinainte de '89, daca ar fi putut aparea atunci (prima editie a fost publicata in 1992, iar manuscrisul este datat "Comana, 1983-1989; ultimul capitol - martie 1991"). Sertarul cu aplauze este, din fericire, departe de mania parabolizant-esopica din care s-au hranit pana la refuz topurile literare ale anilor '78-'89. Ceva din aerul timpului tot ajunge insa la noi odata cu filtrele poetice intrebuintate (azi, de efect aproape exotic!). In schimb, cartea se ridica deasupra varstelor scriiturii prin contabilizarea morala a faptelor si prin claritatea cu care este evaluata experienta concentrationara. Per total, parabola si insertul eseistic (fastidios, in cea mai mare parte, dupa gustul de azi) se combina neasteptat cu o vigoare epica speciala.
Cartea e construita pe principiul "ferestrelor" electronice, care se deschid dintr-un anumit detaliu de meniu, compunand astfel realitati concentrice, lesne reductibile la initiala care le-a generat. Romanul lui Alexandru Serban, scriitor hartuit de Securitate si ulterior internat intr-un stabiliment de reeducare, se deschide din romanul autorului acestei naratiuni, un Alexandru Serban instalat intr-o altfel de izolare, mai degraba voluntara, undeva in Delta, unde incearca sa scrie si unde vede de-aproape o lume pe care prefera sa o rezume literar si parabolic in manuscrisul lui. In fine, romanul-romancierului-care-scrie-in-Delta se deschide din "fereastra" Anei Blandiana direct, un fel de jurnal care transcrie fapte si consideratii simultane facerii romanului. Suntem aici pe un alt palier al realitatii, in care e vorba de casa de la Comana, de d-l Romi Rusan, de masina Securitatii care le pazea intrarea la sfarsitul anilor '80, de prieteni reali, de tradari si abandonuri, de crampe ale scrisului etc. Cele trei fire se dezvolta fara poticneli, fara dificultati de identificare. Finalul rupe brutal ramele ("frame"-urile) si impune fiecaruia dintre cele trei fire epice irumperea bestiala a realului destructurant, triplu ipostaziat: o Dunare care se revarsa murdar, trei securisti care sparg fictiunea si intra in viata autorului lor si, respectiv, o prozatoare care incearca sa vina in ajutorul propriilor personaje, fiind nevoita sa se refugieze... in poezie. Ultimele cuvinte ale romanului reiau un mic poem, pe care deja il citisem si in interior, si care contine una din cheile esentiale: "Orice zbor e o fuga,/ Orice fuga o-nfrangere,/ Si totusi, si totusi,/ Salveaza-te, ingere./ Orice fuga de inger / E o fuga din rai / Si totusi, si totusi, / Pe-o aripa de plai..." Pentru ca Sertarul cu aplauze este un roman despre fuga imposibila, despre obisnuinta cu captivitatea, despre singuratate.
Romanul Anei Blandiana contine cel putin doua scene exceptionale, de mare forta dramatica, suficiente, pana la urma, pentru a sustine o carte. Prima dintre ele se afla chiar in deschidere: in apartamentul lui Alexandru Serban, scriitor de oarecare notorietate, in mijlocul unei agape saracacioase de intelectuali la vreme de dictatura, navalesc trei securisti, care se instaleaza obraznic si provocator si deschid un inexplicabil exercitiu de teroare psihologica, greu de rezumat aici. Tensiunea scenei vine din modul in care personajele reactioneaza la intruziune: la limita moralei si a caracterului. Decupata cinematografic, cu portrete extrem de vii, care extrag cu forta detaliul esential, scena rezoneaza in intreg romanul si ramane antologica.
A doua scena memorabila este cea care da titlul cartii. Protagonistul e acelasi Alexandru Serban, ajuns intr-o institutie indefinita, la o intalnire cu cititorii. Din detalii oniric grotesti, strecurate fin si dozate in crescendo, cititorul e adus in perimetrul kafkian al unui spital psihiatric, in care va si ramane, laolalta cu personajul, pentru a descoperi, impreuna cu el, teritoriul unei parabole a captivitatii. Evadat din spital, Alexandru Serban va descoperi ca lumea de dincolo de gard e populata cu aceleasi clone reeducate, drept care intoarcerea in spatiul "securizat" al inchisorii pare singura solutie. Pentru conformitate, un al doilea personaj stiutor ii confirma viziunea: "Suntem singuri, ei sunt un intreg popor", constata epuizat scriitorul. Celalalt schimba perspectiva, iremediabil: "Noi suntem poporul..."
Romanul romanului despre Alexandru Serban pune in alt cadru problema sansei de eliberare prin fuga. Recluziunea scriitoriceasca la Dunare pare, la inceput, un fel de vacanta. Treptat, lucrurile devin evidente: prietenii scriitorului - un cuplu de arheologi si studentii lor - sunt si ei refugiati din realitate, in cautarea unei biserici bizantine scufundate. In schimb, satul invecinat, Parlita, infloreste ca o stranie orhidee a submersiunii in istorie. Povestea noptilor ilicite in care satenii culeg mirificele podgorii de struguri afuzali (altminteri cooperativa de stat cu productie pentru export) si a pivnitelor fastuoase ascunse sub bordeiele sumbre de lut trimite la savori sud-americane. Si aici, portrete si descrieri tari. Ochiul de prozator al poetei Ana Blandiana selecteaza detaliul de atmosfera si-l umple instantaneu de verosimilitate, pastrand totul intr-o lumina de amurg fara speranta, cu efectul unei subtile anestezii (vezi descrierea casei doctorului Tunaru, din capitolul 21).
Desi obositoare, pasajele eseistice, atribuite personajelor sau scrise direct la persoana intai (a autoarei), contin destule consideratii citabile. Cele mai multe reiau tema romanilor ca "popor vegetal". Spre exemplificare: "Romanii sunt un popor in care fiecare are tendinta sa se salveze individual". (p. 68) Romanii sunt poporul cel mai supus, cel mai de nerasculat, nu pentru ca se lasa dominati de ideile celor ce-i stapanesc, ci, dimpotriva, pentru ca nici o ideologie nu-i seduce, nici chiar revolta, care e intotdeauna o ideologie". (pp. 80-81)
In fine, cel de-al treilea fir al cartii - jurnalul Sertarului cu aplauze, ca sa spunem asa - e si cel mai putin consistent, fiind adaugat parca din neincredere fata de cititor. Numai ca, de pe acest palier cu vizibilitate neingradita fata de arhitectura cartii, Ana Blandiana presara insemnele unui laitmotiv semnificativ: rasul. Rasul e un personaj in sine in Sertarul cu aplauze - un personaj negativ! Se rade cu lacrimi, nervos, isteric si, aparent, fara motiv, in momente neasteptate, mai bine zis nepotrivite. Mai multe personaje vorbesc despre ras, despre bascalie, despre umor, iar concluzia este ca fuga in aceasta directie este echivalenta cu demisia morala. Avem aici tema unui eseu difuz, a carui explicitare s-ar suprapune pe natura viziunii reparatorii a Anei Blandiana, asa cum poate fi ea extrasa din poezia, jurnalistica si chiar din activismul politic practicat - o demonstratie prea vasta pentru spatiul de aici.
Desi fluent, Sertarul cu aplauze nu se citeste usor. E nevoie, mai intai, de o reglare de suflu la ritmul unui alt fel de a scrie proza. Daca citind proza oricarui autor de ultima generatie te simti in plina strada, agresat, dar in siguranta in vacarmul familiar, in fata unei carti precum Sertarul cu aplauze te aduni altfel. E ca si cum ai privi, impartit intre revolta si vinovatie difuza, un spectacol despre cosmar si memorie.
E reconfortant faptul ca romanul Anei Blandiana nu dateaza. Motivul poate fi ca, din fericire, nu si-a remorcat ticurile de scriitura in care se inscrie generatia ei. Explicatia: surplusul de libertate creatoare de regasit, pana la urma, in orice poet adevarat.
*Ana Blandiana, Sertarul cu aplauze, Editura Humanitas, 2004, 405 pag.
