Despre geniul lui Anatol Vieru într-o importantă revistă germană

Fono Forum, una dintre cele mai importante publicații lunare germane cu profil de muzică clasică, publică în numărul din luna martie 2018 un portret al compozitorului român Anatol Vieru. Ca de obicei, șapoul articolului dă tonul, în cazul de față, deosebit de entuziast: „Anatol Vieru, cel mai mare geniu al României alături de Enescu, nu poate fi ignorat la nesfârșit“. Aflăm tot din șapou că o casă de discuri germană (Troubadisc) „face muncă de pionierat“ editând sub forma unui dublu CD volumele III și IV dedicate creației simfonice a compozitorului. Autorul portretului, Volker Tarnow, muzicolog german cunoscut și grație unui studiu despre Sibelius, își începe articolul aducându-și aminte de cei 20 de ani împliniți anul acesta de la moartea câtorva compozitori importanți: „Un an îngrozitor: în 1998 au murit Michael Tippett, Alfred Schnittke și Gérard Grisey. Pierderea cea mai dureroasă însă a fost moartea lui Anatol Vieru. Este un simfonist de primă mărime, care ar trebui pomenit în compania celor mai mari compozitori ai secolului XX, Mahler, Sibelius, Skriabin, Șostakovici și Pettersson“.

Nu putem decât spera că asemenea declarații nu-i fac să tresară pe adepții — fie ei englezi, ruși sau francezi — ai celor trei compozitori pomeniți, trecuți în posteritate în același an. Noi, cei din România, nu ne putem decât bucura că mai avem și alți compozitori. Că Enescu, adică, nu e în muzica românească un caz izolat, mai nerepetabil decât acela al oricărui imens artist. Căci o tradiție nu se poate întemeia niciodată pe o singură figură. Or, muzica românească postbelică nu reprezintă întru nimic o scădere de nivel față de creația lui Enescu. I-am pomeni, alături de Anatol Vieru, și pe alți câțiva compozitori români din generația sa, mai cu seamă pe Aurel Stroe, Tiberiu Olah, Miriam Marbe și Ștefan Niculescu. Sperăm, de asemenea, că nu vor tresări nici admiratorii lui Enescu, printre care ne numărăm, doar fiindcă nu cu el este comparat Vieru ca simfonist, ci cu Mahler, Skriabin sau Sibelius.

Articolul din Fono Forum reamintește câteva momente din parcursul artistic al compozitorului care l-au făcut cunoscut și în afara hotarelor României. În primul rând, Concertul pentru violoncel și orchestră, cel care a obținut în 1963 la Geneva Premiul Reine Marie-José, „trebuind“ astfel să fie programat în ediția următoare a Festivalului Enescu. Înregistrarea realizată atunci, avându-i ca dirijor pe Zubin Mehta și ca solist pe Vladimir Orloff, figurează de altfel pe cel de-al doilea CD consacrat acum în Germania muzicii lui Vieru.

Tarnow insistă pe „frumusețea amenințătoare“ și pe „zguduirile euforice“ pe care le simte ascultând Simfonia a II-a a compozitorului român, a cărei primă audiție (cu Orchestra Radio din Berlinul de Vest) din 1973 este gravată și ea pe ultimul dublu CD scos de Troubadisc. Muzicologul german o percepe ca pe o „călătorie psihedelică într-un univers paralel“, întrezărind în ea „elemente mesianice“, în contextul unui intelectualism de tip latin ce lasă destul loc și „unei forțe meditative de tip oriental“.

Deși nu pomenește de Premiul Serge Koussevitzky din anii 1966-1968 (constând într-o comandă, în cazul lui Vieru, a lucrării camerale Treptele tăcerii), articolul din Fono Forum evocă și lucrări simfonice, precum Simfonia a III-a (La un cutremur, compusă în 1977), ce nu apar în colecția editată de Troubadisc. Accentul pare totuși pus pe Simfoniile a VII-a și a VI-a, despre care Tarnow spune că începe cu „un copleșitor tango-chaconna“, iar dirijorul Ghenadii Rojdestvenski afirma, cu ocazia interpretării ei magistrale din cadrul ediției 2001 a Festivalului Enescu, că o consideră drept una dintre lucrările simfonice cele mai importante scrise după război.

Tarnow consideră Simfonia a V-a pentru cor și orchestră pe versuri de Eminescu ca pe o culme a creației simfonice a lui Vieru. Deși nu uită să spună că acesta „refuza să fie definit ca avangradist“, autorul articolului îi atribuie compozitorului român „o radicalitate ce nu lasă să planeze niciun dubiu asupra geniului său“.

Muzicologul Valentina Sandu-Dediu spunea recent într-o emisiune pe postul de radio Deutschlandfunk că Vieru nu a avut șansa unui Schnittke, care a fost continuu promovat de un violonist de talia lui Gidon Kremer. Mai demult, celebrul muzicolog belgian Harry Halbreich scria că „dacă Vieru nu s-ar fi născut în România, s-ar fi bucurat demult de faima mondială a unui Lutosławski“. Ne întrebăm și noi: oare nici Stroe, Olah, Marbe și Niculescu nu s-au născut „unde ar fi meritat“? Recent, un formator de opinie din Capitală afirma că creația muzicală post-enesciană ar fi un „continent scufundat“. Faptul că Simfonia a IV-a de Vieru nu a fost prezentată în concert publicului bucureștean nici măcar o dată ne face să credem că mai gândesc și alții la fel. Ne temem însă că asemenea mentalități ar putea contribui la menținerea întregii culturi române în condiția ei de „continent scufundat“.