Despre marea interioară din 1982

În ajunul începerii sezonului vacanțelor fără restricții, încercând să uităm războiul de la granițe (bine că deocamdată e împotmolit undeva departe de noi), nu ar strica să ne aruncăm un ochi și spre una dintre cele mai captivante cărți de călătorie scrise în ultima jumătate de secol de un român. La fel de bine am putea lua în bagajul nostru de cală, în portbagaj, măcar unul dintre volumele trilogiei lui Romulus Rusan, reeditat relativ recent, în condiții grafice de excepție și parcă anume meșterite pentru a putea fi strecurate mai facil în orice tip de bagaj, chiar și într-un simplu rucsac pe care-l îndeși alături de multe altele, deasupra ta, în cursa de avion low-cost, după ce a fost măsurat/studiat cu minuțiozitate meschină de stewardese în fuste scurte, dar decente.

Călătoria celor doi s-a derulat în anul 1982, în siajul decernării Premiului Herder Anei Blandiana, episod cunoscut, asupra căruia nu revenim. Fiind la rândul meu un adept al călătoriei individuale, asumate, în ne-colectivitatea turistică organizată oficial de către agențiile de turism, dar care are darul de a te scuti de responsabilități, mi s-au părut cu atât mai captivante aventurile Anei Blandiana cu Romulus Rusan din anul 1982, conducând nu un bolid inex­pugnabil, cum o fac foarte mulți români acum (mașina îți oferă siguranța de a nu fi deranjat deloc de eventuale probleme tehnice cauzatoare de necazuri când îți este lumea mai dragă), ci într-o Ladă verde, gingaș numită (umanizată) Pif. Dar motorizarea este doar unul dintre nenumăratele avantaje pe care turistul român de acum le are față de cel din 1982. Romulus Rusan descrie nenumărate episoade în care meșterește la Pif („lipesc spărturile acumulatorului, completez apa distilată” etc.) Mulți dintre automobiliștii români de azi nu știu nici măcar să schimbe un cauciuc! Trecem peste uriașa problemă a vizelor, care pentru cei născuți în anii 1970 rămân amintiri triste (nu doar aflate din cărți, cum este cazul românilor născuți după 1990) și ajungem la drămuirea resurselor financiare. Câți dintre noi mai plecăm de exemplu în Grecia, cu cortul în portbagaj, cum a făcut-o cuplul magic al literaturii române, pentru a relua inspirata formulare a Serenelei Ghițeanu? Câți dintre noi mai folosim cortul, în general? Doar analizând acest aspect ne putem face o idee asupra creșterii generale a nivelului de trai din România, chiar dacă preferăm să ne văicărim în continuare. Câți dintre noi am putea pleca în călătorii fără să fim înarmați cu un card sau două de credit, care aparent ne oferă iluzia siguranței? Câți dintre turiștii români de acum s-ar mai încumeta să plece la drum fără aplicația de localizare, care ne-a devenit, pe bună dreptate, indispensabilă? Să ne bazăm pe hărți, indicatoare rutiere și deschisul portierei pentru a-i întreba pe autohtoni? În continuare rămâne un mister pentru mine cum tatăl meu a reușit să ajungă la o anumită adresă în Budapesta anului 1991, având în ajutor doar o imensă hartă a capitalei ungare. E drept, știa limba maghiară destul de bine.

Dintr-o anumită perspectivă, Ana Blandiana și Romulus Rusan au fost precursorii milioanelor de români automobilistici care iau cu asalt Europa vară de vară. Dar asta nu înseamnă că ei nu au avut și nostalgia avantajelor oferite de turistul înregimentat în excursia standard. Lăsăm la o parte faptul că înainte de 1989 nu se puteau alege oficial decât excursii în lagărul comunist, mai ales în Uniunea Sovietică. „În timp ce ne mai parcurgeam o dată notele, pe lângă noi se scurg râuri de autocare, care-și varsă conținutul în fluviile de pedestrași gata de asalt. Turismul modern a ajuns la eficiența unei bande rulante, care preia clientul de la domiciliu, îl rostogolește prin avioane și hoteluri, prin restaurante și baruri, prin lifturi și autobuze, pentru a-l preda finalmente unui ghid vorbăreț. Micul lingou uman este răsturnat acum de pe partea frivolă pe cea studioasă și, împins din urmă cu anecdote și ani, cu nume de ctitori și strategi, cu termeni istorici și arhitectonici, se transformă curând într-o oiță savantă, căreia i se pare că a înțeles totul și că a devenit chiar doctă. Aleile și muzeele devin prin asamblarea a sute de astfel de turme, fiecare mânată din urmă într-o altă limbă, un fel de babilon sonor, în care numele proprii sunt altfel pronunțate (...) Stând pe margine și mulțumindu-te să observi, ar trebui să te distrezi și să te bucuri, dacă singurătatea nu ți-ar da un sentiment de frustrare. Ai vrea și tu, pentru moment, să fii anonim și inconștient, să gândească altul în locul tău, să asculți și să privești, iar el să-ți servească totul de-a gata.” Foarte interesant mi se pare și pasajul în care călătorul nostru vizionar reflectă asupra fotografiei, care totuși în 1982 încă era o instituție importantă și respectată (chiar avară) în slujba călătorului (de câte filme puteai face rost în RSR?). „Fiecare fotografie – și câte sute n-am făcut până acum, și câte alte sute nu vom face de-aici încolo?! – este o senzație amânată, o procură dată lumii provizorii prin care ne strecurăm grăbiți, promițând s-o trăim altă dată, s-o gustăm pe îndelete într-un viitor nedefinit. Cum de n-a făcut nimeni până acum procesul fotografiei ca mijloc de înstrăinare, de rupere de natură, de transformare a trăirii în surogat?”

Ceea ce frapează la patru decenii de la scrierea acestei trilogii este prospețimea rândurilor. Nu este vorba numai despre un simplu jurnal de călătorie, ci de un compendiu de înțelegere a lumii. De-a lungul timpului am citit multe relatări ale unor călători ideologizați, instrumentate politic, care după un deceniu sau doi pot fi aruncate direct la lada de gunoi. Tind să cred că nici când au apărut nu le-a citit/crezut nimeni. Spre deosebire de toți aceștia, Romulus Rusan analizează cu luciditate și umor peisajele, dar și oamenii întâlniți, fiind un om liber chiar dacă venea dintr-un sistem tiranic. Libertatea condeiului s-a împletit admirabil cu talentul scriitoricesc. Materia primă, asemenea unei sculpturi, culeasă în timpul călătoriei, a fost finisată cu grijă acasă, plecând de la notele pe care autorul le-a inserat în jurnalul de călătorie în fiecare seară, după cum mărturisește Romulus Rusan (călătoria a avut loc în 1982, în timp ce trilogia O călătorie spre marea interioară a apărut în 1986). Pe măsură ce citeam primul volum, m-am trezit scriind expresii stilistice deosebite, cu care cartea este împânzită, adevărate giuvaericale lingvistice ale limbii române, frumoase, clare și demne, venite parcă dintr-o altă lume și care nu ar strica să fie studiată pe la orele de limba și literatura română în liceu („claritate academică”, „încheagă din tăceri și din absențe o întreagă istorie”, „imperiu al singurătății”, „combustia imprevizibilă a inspirației”, „somnul care ne va spăla de oboseala sutelor de kilometri parcurși”, „amestecul de secole și de continente”, „Efesul ne-a încorporat în sine și nu-l mai putem privi din afară”). Verbul este alert și pentru că în sine călătoria presupune efort și oboseală. „Pe șoseaua turcă totul este febră, pasiune, curiozitate. Ea se transformă într-o sală de bal, în cuprinsul căreia se improvizează cele mai teribile cadriluri (...) nicio regulă nu există de fapt, nicio semnalizare nu-i obligatorie, de nimic nu se ține cont, cu excepția mașinii din fața ta, pe care trebuie s-o protejezi (...) Se aud interjecții, încurajări, observații, râsete, ironii. Se scoate mâna pe geamul deschis și se face semnul victoriei, al libertății, al plictiselii, al încornorării. Unica semnalizare în vigoare (cea electrică fiind abandonată) tot cu mâna se face: semne cabalistice împung sau taie aerul, lovesc portiera sau capota mașinii. Și, mai presus de toate, în această sarabandă cabalistică, funcționează claxonul. El este stăpânul absolut al șoselei. Se claxonează din pură plăcere și în cele mai stridente tonalități: ascuțit, gâtuit, dogit, răgușit, țârâit, muzical, de sonerie, de vapor, de salvare, de poliție, ca o răpăitoare, ca o trompetă, ca un taur, ca o cioară, ca o toacă.” Și tot acest pasaj ține locul unor constatări simple – turcii conduc ca turbații și nu respectă nicio regulă în trafic.

În trilogia de călătorie regăsim nenumărate reflecții la adresa mersului istoriei, Romulus Rusan dezvoltând independent o filosofie a istoriei „Mi se întâmplă – nu pentru întâia oară – să simt fizic cum suferința s-a sfințit prin artă, cum trupul istoriei a fost spălat de orice durere și de orice murdărie prin harul divin al inspirației (...) învierea prin artă este un act demiurgic al omului pândit de uitare și perisabilitate, al omului care, prin compensație, salvează și disciplinează totuși timpul, făcându-l să rămână, să se fixeze. Victoria este de fapt a artei asupra istoriei. Forța cândva atotstăpânitoare dintr-un timp sau altul este redusă la proiecția ei spirituală și îmblânzită, înnobilată – este închisă astăzi într-un muzeu cu program de la 9 la 17...”

Inevitabil apar caracterizări ale popoarelor prin mijlocul cărora s-a (pe)trecut, plecând uneori de la niște comparații neașteptate. De exemplu, lui Romulus Rusan grecii i se par a semăna cu caprele întâlnite în fostul polis de la Efes, în Asia Mică, acum în Turcia. „Capra este poate simbolul independent al Eladei, ea se descurcă singură, nu suportă turmele mari, este capricioasă (numele capriciului vine de la capris), își știe scoate hrana din piatră seacă, este încăpățânată și individualistă ca grecii. Spre deosebire de oaia care vine parcă din alte orizonturi, care-i contemplativă și ascultătoare ca Miorița din miazănoapte”. Pariul Anei Blandiana este câștigat: „Mi-ar face plăcere să știu că această carte va putea fi citită azi, printre călătorii văzute drept sinonime pentru entertainment, ca o călătorie inițiatică într-o lume în care – dacă rezistența prin cultură s-a dovedit o temă polemică extrem de controversată – rezistența culturii se dovedește tot mai mult singura care contează”, după cum scria domnia sa în finalul prefeței. //

Romulus Rusan

O călătorie spre marea interioară - 3 volume

Editura Spandugino, București, 2019