Despre minciuna si adevar

In mod surprinzator, ceea ce te poate indeparta de volumul Despre minciuna al lui Gabriel Liiceanu (Editura Humanitas) este coperta: neagra, brazdata de usoare striatii, cu litere "minimaliste" si cenusii.

Daca, insa, il cunosti si-l admiri pe Gabriel Liiceanu din alte scrieri (sau din aparitii televizate, de ce nu), deschizi cartea, iar gestul iti e inca o data rasplatit.

Volumul cuprinde un eseu, Despre minciuna, prezentat la Universitatea din Timisoara, in decembrie 2004, apoi la Universitatea din Oradea, in cadrul Conferintelor Microsoft, eseu care include o analiza a textelor Filoctet, de Sofocle si Hippias Minor, de Platon, plus o trimitere la Principele, de Machiavelli, ca si un eseu intitulat Minciuna si Romania si, in final, reproducerea fragmentelor analizate, din autorii greci.

Textul din Filoctet face distinctia intre morala de prima instanta (in care nu poti castiga uzand de orice mijloace) si morala de a doua instanta (in care scopul scuza mijloacele). Textul din Hippias Minor reia intrucatva bipolaritatea Ahile-Odiseu, in figura iubitorului de adevar si-n aceea a mincinosului, venind cu ipoteza (socratica), "cumplita" pentru Hippias, ca "cel mai bun" este cel care poate face, cel mai performant, atat binele cat si raul.

Omul politic modern apare, astfel, teoretizat, in textele lui Sofocle si Platon, si el este "un personaj de fractura", marcand momentul in care o societate accepta ca pentru a-si atinge anumite scopuri, orice mijloace trebuie sa devina tolerabile, inclusiv minciuna.

Filozoful roman face legatura intre aceste texte antice si acela al Principelui, de Machiavelli, din sec. al XVI-lea, si pune in evidenta felul in care aceste texte isi dau mana, iar lumea moderna descopera morala de a doua instanta ca morala politica.

Cheia justificarii faimosului adagiu "Scopul scuza mijloacele" este insa existenta unui bine comun, si nu privat, "binele cetatii". Principele lui Machiavelli este dotat cu virtù, care-i permite sa se adapteze inteligent si, desigur, benefic circumstantelor istorice. Polytropia lui Odiseu este, cu alte cuvinte, in cazul lui uòmo virtuoso, o flexibilitate inspirata si aducatoare de beneficii celor multi.

In Minciuna si Romania, portretul abstract al principelui este calchiat pe figura regelui Carol I, in contextul sec. al XIX-lea romanesc. Principele corupt este Carol al II-lea, care face si posibila aparitia degringoladei politice interbelice, in Romania.

In fine, minciuna colectiva, sistematizata ca ideologie, a fost temelia comunismului, la noi, afirma Liiceanu, care face si o clasificare a situatiilor in care s-a mintit, ca si a specificului minciunii in comunism.

Perioada de dupa 1989, dominata de coruptie, se explica printr-o catharsa fracturata, in 1990, cand a avut loc o revolutie, dar a disparut doar figura tiranului, profitorii ramanand aceiasi. Trebuie ca societatea sa fie capabila sa produca un uòmo virtuoso, care sa poata infrunta raul si sa reinstituie perspectiva pedepsei acestuia. Astfel se justifica si nostalgia unora dupa comunism, in masura in care ei sunt marile victime ale coruptiei, coruptie care o depaseste pe aceea din timpul regimului comunist. Noii corupti au compromis notiuni ca "economie de piata" si "democratie", iar ascensiunea lor postrevolutionara s-a facut numai in interesul unui bine privat, al lor.

Situat mai putin in continuarea Apelului catre lichele, cat mai degraba in aceea a eseului Sufletul nostru este bolnav, aceasta analiza si meditatie despre minciuna si politica se naste, la autor, din dorinta de a intelege ceea ce se intampla cu noi, romanii, in postcomunism, de ce aratam atat de rau (in privinta aceasta, toata lumea e de acord: nu aratam bine!).

Cartea Despre minciuna a fost lansata la Targul de carte BookFest, din luna iunie, inainte de desecretizarea dosarelor fostei Securitati. De atunci incoace, Gabriel Liiceanu a publicat, in ziarul Cotidianul, o Scrisoare deschisa adresata Monei Musca, in urma deconspirarii acesteia ca si colaboratoare a Securitatii, scrisoare intitulata Despre minciuna in extaz. Dezbaterea se dovedeste, astfel, extrem de actuala. Intreg scandalul Mona Musca este, de fapt, un scandal nu atat al colaborarii, cat al minciunii, o minciuna revoltatoare, pentru ca a imbracat haina adevarului. Textul Scrisorii deschise a starnit, pe buna dreptate, reactii multiple atat in randul opiniei publice, cat si al unor lideri de opinie, iar necesitatea denuntarii minciunii a fost predominanta.

Ni se pare important de discutat reprosul pe care unii "forumisti" de pe Internet l-au facut filozofului roman: acela ca e naiv daca isi inchipuie ca va schimba lumea cu niste texte. Cu alte cuvinte, daca un demers nu pare a avea sorti de izbanda, ar fi util sa fie abandonat.

Am spune ca naiv e cel care il poate suspecta pe Gabriel Liiceanu de naivitate. Sunt exemplare luciditatea, justetea si curajul moral cu care acesta a analizat societatea romaneasca, in ultimii 16 ani. Apoi, in textele sale, Liiceanu nu isi propune sa schimbe lumea pentru ca stie ca lumea nu poate fi schimbata (doar) prin niste texte. Filozoful roman vrea sa inteleaga pur si simplu de ce nu ne este bine, desi am scapat de comunism de 16 ani, sa gaseasca radacinile raului si sa le explice. Nu se erijeaza catusi de putin intr-un activist inspirat, ci ramane ce a fost mereu: un intelectual.

Apoi, el este un rostitor de adevar si, in conditiile in care Liiceanu nu a facut nici un compromis cu Puterea nici inainte de 1989, nici dupa, el are legitimitatea de a se pronunta.

Faptul ca nu sunt sanse sa invingi minciuna, punctual, rostind, in fata-i, adevarul, n-ar trebui sa fie un motiv sa incetezi sa rostesti adevarul. O victorie viitoare asupra minciunii nu e de inchipuit, oricum, fara o rostire constanta si pe termen lung, a adevarului.

Cartea lui Gabriel Liiceanu vine si cu o separare foarte binevenita intre "tirani" si "principi", intr-un moment de criza (inca unul!), in care criteriile tind sa se dilueze, sporind confuzia, iar figuri de asa-zisi salvatori nationali abunda pe scena politica. Se subintelege nevoia unei implicari avizate a noastra in viata cetatii si parasirea ideii nocive ca "politicienii sunt toti murdari" si, prin urmare, trebuie sa ne dezinteresam de politica.

In fine, radiografiind minciuna, G. Liiceanu o face mai vulnerabila: se poate detecta si invinge mai lesne ceea ce e cunoscut, analizat, adus aproape. Un text cu alura academica prin profesionalismul analizei, dar scris extrem de limpede si accesibil tuturor acelora care au o experienta a lecturii.

Gabriel Liiceanu, Despre minciuna, Ed. Humanitas, 2006