Pe aceeași temă
În trepidanta și stresanta viață cotidiană, omul modern vorbește despre meditație doar ca terapie. Pe vremea comuniștilor era chiar indezirabilă și pedepsită (vezi mișcarea transcendentală), ca sursă de adevăr interior și îndepărtare de propaganda de partid. Nu poți să nu te gândești la aceste lucruri când descoperi în programul atent structurat al noului și admirabilului Canal Cultural la TVR reluarea unui film ca Noaptea. Programat în miezul zilei (difuzarea a fost zilnică la ora amiezii -12.00 - timp de șase episoade), serialul poate fi numit un eveniment. Nu doar prin calitatea omagială la adresa recentei dispariții a celui care stă la originea acestei emisiuni – George Banu -, ci și prin valoarea intrinsecă a producției.
Realizat cu ani buni în urmă de regizorul Dominic Dembinski, acompaniat de talentatul și apreciatul director de imagine Viorel Sergovici, dispărut și el prematur și neașteptat, filmul are în centru cartea–eseu a regretatului George Banu, tradusă și în România cu titlul Nocturne și tipărită la Editura Nemira în 2013. Și a fost filmat în mare parte la Sibiu, în cadrul și cu sprijinul Festivalului Internațional de Teatru și al oamenilor lui.
Evident, cunoscutul istoric al teatrului și profesor la Sorbona abordează studiul său asupra nopții din punctul de vedere al profitului cultural, al artelor și, bineînțeles, al teatrului și îl ilustrează cu abordări celebre, pictura fiindu-i la fel de apropiată ca și teatrul. Dar, cum de altfel spunea în explicația introductivă, nocturnul creează un cadru favorabil reîntâlnirii cu memoria culturală și chiar cu cea a originilor, fiind în același timp, am adăuga, urmând excursul istoric al profesorului, o invitație la cunoaștere de sine. De la proiecția în trecut la aceea cosmică cu reflexul imanent al eului, acea stare de spirit numită intraductibil stimmung de filozofii germani e necesară în orice anotimp al istoriei și al societății. E preambulul cunoașterii, fără de care am trăi orbi. Cu ferestrele spiritului deschise, omul traversează, așadar, noaptea în singurătate și meditație, trezie sau somn și vise ca pe un purgatoriu spre aspirațiile sale paradiziace. Sau, dimpotrivă, ca pe un coșmar ce se cere corectat la lumina zilei și a rațiunii. Cam asta ne spun poeții, filozofii și mai toți artiștii care intră și ies din noapte cu talentul îmbogățit, după cum constată după o minuțioasă analiză și George Banu.
Dar ce ar putea reține un film TV din paginile doldora de informații și reflecții ale acestui eseu inițiatic, în care autorul invocă întâlnirea nopții cu operele de artă care celebrează valorile ei cognitive și creative nu doar în tablourile romanticilor, ci și în spectacolele unor regizori, exponenți ai avangardei, ca Grotowski și Andrei Șerban? Cum știm, ieșind din teatre și călătorind în nopți și zone izolate, ei au pornit în explorarea unui peisaj lipsit de orice urmă de lumină. Aparent, fiindcă ce au descoperit a fost o adevărată iluminare (evocăm aici spectacolele lui Andrei Șerban ca ucenic al lui Peter Brook la Persepolis sau pe ale lui Grotowski cu al său „teatru al surselor”).
Probabil, întrebarea privind utilitatea demersului și-a pus-o și George Banu când a primit propunerea regizorului. Scenariul lui Dominic Dembinski răspunde însă fără echivoc, extrăgând cu inteligență din materialul cărții pretextul unei joncțiuni cu realitatea, cu lumea diurnă agitată, dedată dionisiacului irațional, dizarmonic, căreia îi este opusă sau recomandată liniștea nopții, calmul apolinic al spațiului destinat respirației profunde, reparatorii, care asigură continuarea ciclului vital. Cu mintea trează și aspirațiile revalorificate.
Nu întâmplător realizatorii decid să introducă tema aleasă – noaptea - prin secvențe prozaice vizând munca și profesiile nocturne. La microfon sunt aduși astfel o dansatoare de club, un taximetrist, alți profesioniști ai nopții, iar profesorul de la Sorbona ni se adresează din mijlocul unor agregate industriale, invocând ieșirea din visul romantic și întâlnirea cu revoluția industrială a modernității.
Din această perspectivă a nopții civile, spusele insomniacului Cioran - noaptea îmi curge în tălpi - capătă parcă alt sens, dând acestui interval al timpului perspectiva integratoare cuvenită, făcându-l necesar vieții ca o recompensă pentru împliniri și temelie a unor noi vise sau a unei însingurări, mult mai dramatică și în curând maladivă.
Visul, visarea proclamată de romantici (Visul e copilul nopții) pare a fi cel mai de seamă câștig al nopții în concepția idealistului George Banu. Instalat în toate drepturile și melancoliile lui în peisajele unui pictor emblematic, precum Caspar Friderich David, visul nocturn capătă în Faust-ul iluministului Goethe semn negativ, de coșmar, trecut prin noaptea valpurgică, ilustrată exemplar de spectacolul lui Purcărete de la Sibiu, folosit ca exemplu. Va mai fi mult până ce Freud să ne înștiințeze asupra potențialului revelator al viselor, fiziologic astfel explicate.
Dar... mai avem noi, cei de azi, parte de vise, fie și revelatoare? Mai putem crede în feeria numită Visul unei nopți de vară de Shakespeare sau mai degrabă acceptăm surogate precum măștile lui Pirandello, menite să ne trezească la realitate precum pe tristul rege–nebun Henric, din piesa sa? Inserate în expunerea doctă a autorului, imaginile alese de regizor din piese mai sus citate, și altele la fel de semnificative, pun indirect această întrebare. Răspunsul e da, căci ce poate fi mai convingător decât să-l revezi pe Adrian Pintea incriminându-și adversarii de sub masca pretinsei sale nebunii sau pe Ilie Gheorghe alergând descumpănit în întâmpinarea nopții valpurgice. Vis era și teatrul nou pe care îl proiectează Treplev din Pescărușul lui Cehov, iar piesa sa reprezentată pe malul unui lac, la lumina lunii, aduce, ca prevestire sumbră, destinul tragic al Ninei Zarecinaia și al tânărului scriitor. Teatrul modern începe cu o moarte, punctează Banu, proslăvind cadrul nocturn al acțiunii. Dintr-o secvență, reprodusă din filmul Visul lui Liviu în regia lui Corneliu Porumboiu și interpretarea lui Dragoș Bucur, se decupează replica: Ți-e frică să trăiești? A trecut coasa prin iarba amurgului, adaugă și Esenin într-un poem recitat emoționant de actorul Constantin Chiriac. Iar Amurgul zeilor din celebra tetralogie wagneriană marchează intrarea în epoca modernă a profanului. Cu Wagner, teatrul își schimbă și fusul orar, trecând de la spectacolele în plină zi la acelea nocturne, la lumina lumânărilor. În compensarea pierderii sacralității, misterul se confecționează.
Nu doar arta s-a hrănit și se hrănește din pulberea de vise a nopții, ne spune George Banu. Biserica a speculat și ea, înglobând în ritual, sensul sacru al nopților care brăzdează istoria creștinismului, de la noaptea Nativității la aceea a Răstignirii. Un drum al mântuirii de păcatele vieții, pe care îl detaliază profesionist și inspirat în filmul lui Dembinski jurnalistul–teolog Cristian Tabără pentru a contracara parcă teoria pierderii credinței, a cerului gol pusă de Nietzsche la temelia crimelor naziste. Tot de la Tabără aflăm despre lumina falsă pe care o naște orgoliul ilustrat pe chipul Electrei în scena plănuitei răzbunări, din care regizorul Mihai Măniuțiu a făcut un moment frisonant în spectacolul său cu coruri din Maramureș. (Am revăzut cu emoție secvența în interpretarea lui Marian Râlea și a Marianei Mihu.)
În fine, surpriza surprizelor, Dominic Dembinski adaugă seducătoarelor comentarii ale lui George Banu, filmat în cele mai inspirate cadre naturale sau căutând expresivitatea interioarelor, religioase, mai ales, apariția Papei Ioan Paul al II-lea, dramaturgul, actorul de odinioară care pecetluiește cu un cântec suav (Abba Pater) întâlnirea nopților sacre cu cele păgâne, îmbinate uneori straniu, alteori firesc în acest valoros film. Programând serialul Noaptea, Televiziunea Română, în speță Canalul TVR Cultural, își face o datorie de onoare față de nevoia de spiritualitate a unei societăți și a unui popor derutat la acest zbuciumat început de secol. În structura acestui nou post al TVR se regăsesc și alte multe emisiuni de excepție realizate în trecut, precum filmele lui Cătălin Ștefănescu despre ani și evenimente din istoria contemporană sau ale Valentinei Băințan despre (re) voluțiile muzicii, convorbirile Danielei Zeca Buzura cu campionii României sau Întoarcerea la argument din emisiunile prezidate de Horia Roman Patapievici în anii când credeam că s-a dat liber la gândire.
Sunt și noutăți remarcabile, precum serialul zilnic Intrare liberă, unde apreciatul jurnalist cultural Marius Constantinescu și colega lui, Mirela Nagâț, inventează teme tot mai neașteptate cu invitați unul și unul, pe care văzându-i și ascultându-i ne putem întreba cărei Românii aparțin? La fel de interesante jurnalele culturale, care acoperă domenii și locuri multiple de pe harta țării și a lumii. E sau nu un post de nișă TVR Cultural? Ar trebui să nu fie, dacă ar avea mai multă vizibilitate și dacă celelalte canale-surori i-ar da mai multă atenție, în sensul promovării, mai ales cu prilejul unor transmisiuni în direct (vezi Scena gândirii de la ONB sau alte evenimente culturale), așa cum, din fericire, o face acest post recomandând emisiunile confraților. Poate reluarea fie și fragmentară a unor emisiuni produse de TVR Cultural în prime time la postul nr. 1 public ar fi benefică promovării unei munci valoroase în folosul educației și culturii, de care e atâta nevoie în societatea de azi. Dincolo de orice comentarii, TVR Cultural ne face să ne simțim ființe întregi și nu doar inși orientați pragmatic, alergând bezmetici după câștiguri trecătoare. //
PS: Filmul Noaptea este dedicat regizorului Cristi Nemescu.
