Despre primele alegeri parlamentare din România Mare

Codrut Constantinescu | 09.01.2024

Ceea ce șochează în comparație cu actuala clasă politică constituită cum-necum după 1990 este calitatea studiilor acestora, dar și faptul că mulți avuseseră experiențe directe pe front.  

Pe aceeași temă

Complet neobservată a trecut apariția volumului1 dedicat primelor alegeri democratice pentru primul Parlament al României Mari, care s-au derulat în perioada 2-9 noiembrie 1919. Aceste alegeri au înregistrat mai multe premiere, fiind primele la care s-a aplicat principiul votului universal (deocamdată, doar masculin) prin revizuirea articolelor 57 și 67 ale Constituției din 1866, fapt care a avut loc în vara fierbinte a anului 19172, dar și prin participarea pentru prima oară la un proces electoral a tuturor provinciilor românești. Regele Ferdinand a semnat decretul de convocare a alegerilor la 2 octombrie 1919, atât pentru Adunarea Deputaților, cât și pentru Senat. Trebuie subliniat că într-un context politic european dominat de războaie locale, ce le continuau pe cel Mare și mondial, România decidea să organizeze alegeri pentru Parlament, această instituție fundamentală în cadrul sistemului democratic autentic. Menționăm că puțin mai la nord avea loc războiul polono-sovietic, care în 12-25 august 1920 își consuma faza finală, prin Bătălia Varșoviei, în cadrul căreia forțele bolșevice aveau să fie înfrânte decisiv de cele ale Poloniei libere, barând accesul bolșevismului spre centrul Europei. Iar la sud, la 15 mai 1919, Corpul expediționar grec debarca la Smirna (actualul Izmir), declanșând războiul greco-turc, care a durat până în 1921, când grecii au fost înfrânți și s-au retras din Anatolia. De altfel și trupelor române le-a fost ordonată evacuarea Budapestei la 7 noiembrie 1919. Prima măsură luată de guvernul de uniune națională condus de generalul Arthur Văitoianu a fost ridicarea cenzurii preventive, pentru presa cotidiană și periodică, permițându-se și întrunirile publice electorale. Sistemul electoral era foarte complicat și nu insistăm asupra aspectelor tehnice, dar merită amintit numărul foarte mare al parlamentarilor (805-566 de deputați și 239 de senatori).

În Vechiul Regat și în Basarabia câștigător a fost Partidul Țărănesc, cu 38,58%, înaintea PNL. În schimb în Transilvania, Partidul Național a obținut 199 de mandate, câștigând alegerile în ansamblul României Mari, Partidul Țărănesc fiind numai pe locul al doilea. Dar nici PNL nu a ieșit atât de rău, având în vedere că amintirea dezastruosului an 1916 era foarte vie în memoria contemporanilor (liberalii au câștigat 98 de mandate), spre deosebire de fostul său mare rival în perioada alegerilor cenzitare, Partidul Conservator (acum) Progresist, care a adunat numai 2,30% din voturi, adică numai 13 mandate. Cu numai 2,30% din numărul voturilor, acesta nu ar fi intrat în actualul parlament român.

 

Masivul volum poate părea la o primă vedere destul de indigest, dar biografiile multora dintre cei care au fost aleși în primul Parlament al României Mari oferă o imagine inedită a unei lumi dispărute și informații biografice punctuale despre o elită politică interbelică ce a fost măturată de valul bolșevic de după 1945. Mai departe vom oferi câteva portrete ale unor personalități politice mai puțin cunoscute, din mai multe regiuni istorice ale României Mari. Cei mai mulți aleși erau personalități județene cunoscute, cu bogate activități profesionale sau în administrație, unii dintre ei fiind fie înainte de 1919, fie după conducătorii județelor, adică ocupând prestigioasa funcție de prefect. Ceea ce șochează în comparație cu actuala clasă politică constituită cum-necum după 1990 este calitatea studiilor acestora, dar și faptul că mulți avuseseră experiențe directe pe frontul Primului Război Mondial.

Alexandru Zamfirescu, născut la Râmnicu Sărat, a fost un mare bibliofil, biblioteca sa cuprinzând mii de volume, multe dintre ele în ediție princeps. Suflet generos și relativ înstărit, a donat terenul pe care s-a ridicat Spitalul Carol I din oraș, iar în 1913, tot pe un teren donat de el, s-au construit clădirile primăriei și secției de jandarmi de comună, dar și judecătoria. A finanțat ridicarea unui pod de lemn peste Râmnic. A fost prefect al județului Râmnicu Sărat în două rânduri, în 1921 și 1922.

Ștefan Holban s-a născut în 1886 într-o familie de răzeși din actualul raion Hâncești, fostul județ Lăpușna. Mobilizat în Armata țaristă, a făcut parte din Comitetul Ostașilor Moldoveni de la Odesa și din prezidiul Congresului pentru Organizarea Sfatului Țării. Rol important în unirea Basarabiei cu Regatul Român. A fost prefect al județului Lăpușna (1928-1931), în timpul guvernărilor țărăniste, pe lângă mandatul de parlamentar la București. Mâna lungă a bolșevicilor avea să-l ajungă la București, unde se refugiase în 1940. În 1957, pe când avea 71 de ani, a fost condamnat la 15 ani de închisoare, murind în penitenciarul de la Botoșani la 27 august 1961, familia fiind anunțată abia în 1962.

Alt prefect al județului a fost Sergiu Niță, în noiembrie 1919 a fost ales în Parlament ca independent. Avea să adere la Partidul lui Averescu (Partidul Poporului), conducând filiala basarabeană, iar în această calitate devenind prefect. Vasile Țanțu s-a născut în 1883 în Basarabia țaristă. Mobilizat în armata rusă, a studiat la o școală de ofițeri din orașul Kiev, iar apoi a fost trimis la Marele Cartier Rus de pe frontul din Moldova, în calitate de translator. A fost președintele Biroului de organizare a Sfatului Țării și a votat pentru unirea Basarabiei cu România. A continuat să facă politică, fiind numit prefect al județului Chișinău (ulterior redenumit Lăpușna), iar în ianuarie 1920, prefect al județului Hotin, mandatul de deputat din partea Partidului Țărănesc obținut în noiembrie 1919 încetând de drept (nu putea fi și deputat, și prefect3). Vasile Secară, născut în județul Soroca, unde a urmat școala medie. Prounionist, a participat la congresul tuturor moldovenilor din Rusia, din 20 octombrie 1917. A organizat la Soroca adunarea pentru proclamarea unirii cu România la 13 martie 1918, fiind primul prefect al județului Soroca (1918), iar mai apoi subprefect al plasei Bădiceni (1918-1919). A redevenit prefect de Soroca pentru un alt scurt mandat (1923-1924). Norocos, s-a stins din viață în anul 1938, la Soroca. NKVD nu l-ar fi iertat și nici uitat.

Teofil Dragoș a fost o personalitate importantă a zonei Satu Mare. S-a născut la 24 decembrie 1874 și a fost căsătorit cu austriaca Alice Klein. A urmat studiile superioare la Budapesta și Viena, în 1900 devenind avocat la Budapesta, iar ulterior doctor în Drept. A devenit membru al PNR, apropiat de Vasile Lucaciu, lider PNR în Sătmar. Ales deputat în primul Parlament al României Mari din partea circumscripției Baia Sprie. Din motive necunoscute, a trecut la PNL, devenind prieten cu Ionel și Vintilă Brătianu. În perioada 31 ianuarie-30 octombrie 1922, a fost numit prefect al județului Sătmar. În apropiere, Gavril Iuga, născut în 1880, provenea dintr-o familie nobilă, descendentă din ramura genealogică a voievozilor maramureșeni Iuga și Bogdan. A fost mobilizat în Armata K.u.K., trimis pe front, căzând prizonier la ruși. A devenit unul dintre organizatorii legiunii române de voluntari din Rusia. Condamnat de două ori la moarte în contumacie de autoritățile austro-ungare. A condus primul eșalon de voluntari ardeleni în Moldova, luând parte la luptele de la Mărășești și Mărăști. În condițiile prăbușirii frontului rusesc, a fost nevoit să plece din Moldova, luând calea Siberiei, croindu-și drumul printr-o Rusie cuprinsă de spasmele războiului civil până la Vladivostok, de unde a fost repatriat. La 18 noiembrie 1919 a fost trimis la Praga, ca reprezentant al Guvernului Român pentru negocierea frontierei între România și noul stat (aliat) cehoslovac, având în vedere că aceasta trecea prin județul Maramureș. În perioada noiembrie 1928-aprilie 1931 a fost prefect al județului din care era originar. În septembrie 1940 s-a refugiat la Vatra Dornei, fiind din nou condamnat la pedeapsa capitală de unguri. Șocul cedării Ardealului de nord avea să-i fie fatal, murind la 4 octombrie 1940.

Florea Bogdan, născut în 1876, a avut o lungă și bogată viață, care rezumă tragediile secolului XX în spațiul românesc. A absolvit Politehnica din Budapesta în 1899, obținând titlul de inginer universal, iar după absolvire a fost angajat la Serviciul hidrotehnic al orașului Debrețin, lucrând și la amenajarea Lacului Balaton. S-a întors acasă, în Ardeal, unde și-a deschis un birou tehnic la Reghin. Înrolat în Armata K.u.K., a luat parte la luptele de pe frontul din Galiția, unde a fost rănit. Trece în România (ceea ce s-ar traduce prin dezertarea din Armata K.u.K.) și lucrează pentru Marele Stat Major ca traducător (mai mult ca sigur oferind informații despre Armata K.u.K.). S-a retras în Moldova după noiembrie 1916 pentru a nu fi prins de austrieci. A participat la marea manifestare din Piața Cuza Vodă din Iași a voluntarilor ardeleni. Revine acasă odată cu trupele generalului Moșoiu. A fost ales deputat de Reghin din partea PNR. În 1926, a devenit pentru o scurtă perioadă prefect de Mureș. De numele său se leagă înființarea primului liceu românesc din Reghin, în anul 1920. După septembrie 1940, fuge din Ardealul ocupat de maghiari la București. Afectat de regimul comunist, căci casa sa din Reghin a fost naționalizată, iar el și-a trăit ultimii ani în ea ca simplu și umil(it) chiriaș.

 

Un ultim portret. Tașcu Pucerea s-a născut într-o familie de aromâni din orașul Perlepe (Prilep) din Macedonia otomană, emigrând în România și devenind cetățean român la 27 martie 1913. A trăit și a muncit în județul Durostor, fiind o personalitate a locului. Liceul l-a urmat la Bitola (Liceul român), iar apoi a primit o bursă din partea statului român. A fost ținta unui atentat al bandelor grecești din Macedonia, fiind împușcat de două ori, dar supraviețuind, așa cum raporta gerantul Consulatului Regatului României la Monastir.4 Probabil că și aceste violențe din Macedonia i-au determinat pe mulți aromâni să plece în Cadrilater. Și-a luat doctoratul în farmacie în Franța! Combatant în Primul Război Mondial, a căzut prizonier la nemți și a fost internat într-un lagăr german de la Baia de Aramă. În timpul alegerilor din 1919, a candidat și a fost ales pe listele PNL. A redevenit parlamentar în 1927 și 1937, dar între aceste două date a fost prefect de Durostor (1922-1926 și 1933-1937, două mandate relativ lungi pentru instabilitatea interbelică). Pucerea apare și în comitetul de acțiune aflat sub conducerea episcopului Gherontie al Tomisului, în vederea ridicării Mănăstirii Dervent (acum, în comuna Ostrov, județul Constanța). În 1940 a părăsit județul și s-a stabilit la București, unde a murit în 1954.

Alte zeci de personalități ar fi meritat menționate, fără îndoială. //


1. 1919. Primele alegeri parlamentare din România Mare, editor Autoritatea Electorală Permanentă, volum coordonat de Alexandru Radu și Camelia Runceanu. Partener, Arhivele Naționale ale României, București, 2019.

2. Reformă care a contribuit la nesemnificativa contagiune bolșevică a Armatei române, formată în uriașa ei majoritate din țărani.

3. https://www.armatolii.org.ro/documente-diplomatice/no-9-gerantul-consulatului-romaniei-din-monastir-catre-legatiunea-regala-din-constantinopole-monastir.html

4. https://www.armatolii.org.ro/documente-diplomatice/no-9-gerantul-consulatului-romaniei-din-monastir-catre-legatiunea-regala-din-constantinopole-monastir.html

TAGS:

Opinii

RECOMANDAREA EDITORILOR

Bref

Media Culpa

Vis a Vis

Opinii

Redacția

Calea Victoriei 120, Sector 1, Bucuresti, Romania
Tel: +4021 3112208
Fax: +4021 3141776
Email: [email protected]

Revista 22 este editata de
Grupul pentru Dialog Social

Abonamente ediția tipărită

Abonamente interne cu
expediere prin poștă

45 lei pe 3 luni
80 lei pe 6 luni
150 lei pe 1 an

Abonamente interne cu
ridicare de la redacție

36 lei pe 3 luni
62 lei pe 6 luni
115 lei pe 1 an

Abonare la newsletter

© 2024 Revista 22