Pe aceeași temă
Lui, timpului, i se dedica in carte pagini de o mare frumusete lirica. Atunci fraza are cadente de imn sau descantec, acompaniind in surdina povestea ce se naste, se intrerupe, revine pe firul ei. Alternanta registrelor, trecerea naratiunii dintr-un plan temporal in altul dau cartii un ritm care nu te lasa nici o clipa prada monotoniei, te captiveaza. Poemul despre timp infiltrat in tesaturile textului este, in cele din urma, o glorificare a vietii. Timpul apare adesea concret, material, si atunci poemul poate fi unul al cucilor sau lastunilor, al porumbeilor sau al randunicilor, al nucilor sau al cartitelor, al merelor sau al zapezilor, al teilor sau al ghioceilor, al mierlei sau al soarelui. Timpul pare a fi mai ales unul al hazardului care aduce neasteptat la suprafata invizibile legaturi intre fiinte si lucruri uitate si altele amintite, intre cele stiute si nestiute, intre evenimente sau intamplari departate in timp si aparent fara legatura intre ele.
Visul, mai important decat o patrie
Intre Centrul de Presa din Stockholm si strada Putul cu tei, intre soseaua Giurgiului si plimbarile pe Drottningattan, intre satul de langa Pitesti, loc de refugiu (dar si al unei memorabile vacante), la bunica Filoftea si plimbarile printre morminte la Norra Kyrkogarden, intre iubiri de neuitat si prietenii ca un ritual vindecator, intre istoria regelui Karl al XII-lea si un Bucuresti dominat de Casa Poporului si de stafia Dictatorului, capata contur, in cele patru secvente principale ale cartii, doua feluri de acasa si doua feluri de a trai printre straini.
Desi doar ultimul capitol, cel al intoarcerii la Bucuresti (intr-un Bucuresti marcat de un postcomunism precar si ambiguu) dupa multi ani de absenta, poarta un titlu omonim cu titlul cartii, "acasa printre straini", poate fi o stare de spirit, o perceptie exterioara sau interioara, un sentiment al inadecvarii, al unei dureroase insingurari, al unei benefice distantari sau retrageri. E mai degraba un fel particular de a fi si a simti, care uneste intre ele toate acele locuri ce pot fi numite "acasa". Imaginarul scriitoarei e cel care le da o culoare comuna, cea pe care o au lucrurile cand sunt relatate din unghiul fictionalizarii autobiograficului. Poate ca "acasa printre straini" defineste chiar patria poeziei ce da un nimb aparte lumii prin ea instrainate. Asa se preface faptul comun intr-unul memorabil, asa se transforma banalul in irealitate. Gabriela Melinescu e maestra in a realiza astfel de subtile distilari, fara a cadea in artificialitate, fara a transforma acest exercitiu in maniera. Dar uneori e greu de stiut unde se afla granita dintre real si vis. Acesta se cuibareste direct in inima realitatii: sa fie ultima intamplare a cartii (vizita la Rakel si Zoltan, cu prilejul intalnirii celor din clubul ghioceilor) o realitate sau semnul patrunderii intr-o lume fantastica? Incertitudinile incep chiar de la intalnirea cu Zoltan, in avion, pe drumul spre Romania, si continua cu vizita la sinagoga de Hanuca. Avansand spre casa celor doi la sarbatoarea ghiocelului sau plecand de acolo, personajul care o intruchipeaza pe naratoare strabate orasul lasandu-se invadat de sunete si imagini pe care le percepe ca un fel de lupta cu timpul. Timpul ca o prindere intre acolade, prefacandu-se in sonoritati luminoase, dand sentimentul unei eliberari posibile: acasa devine "a respira impreuna cu ceilalti printr-o imensa gura". Intr-o lume a mortilor sau o lume a viilor? O anume incertitudine asupra raspunsului pluteste in aer si da finalului o aura enigmatica. El sta sub semnul liedului Curaj al lui Schubert, "cantecul strainului printre oameni. In acest lied - ni se spune - este vorba despre suflet ca un maret arsenal pe care omul, destul de rar, avea curajul sa-l foloseasca.
Tonul lui Schubert se amesteca in capul meu cu murmurul orasului, cu freamatul suvoaielor de apa, totul compunand impreuna fantezii metafizice, deschizand ecluzele luminii de amiaza in geometria orasului de vis".
Explorare a sufletului ca un maret arsenal: sa fie asta buna adecvare la timp pe care ne-o propune autoarea? Daca da, putem spune ca ea are infinite nuante si intensitati. Exercitiul vietii printre straini pare unul al unei deschideri intelegatoare, un ceremonial al armonizarii cu diversitatea lumii, al deschiderii indraznete spre ceea ce hazardul ne scoate in cale, dar si spre frumusetea lucrurilor simple. Sta in puterea noastra, pare a ne transmite romanul, sa le vedem si sa ne lasam purtati de ele.
Dar cartea Gabrielei Melinescu nu este doar un poem al sufletului, cum s-ar putea crede; in cristalul ei se rasfrang nu doar vise, ci se proiecteaza ca pe un ecran, povestite cu o mare economie de mijloace, dar nu mai putin sugestiv, evenimente ce sunt emblema unor vremuri istorice precise, generatoare de cosmaruri cu ochii deschisi: arderea bibliotecii doctorului Domitian, ridicat de Securitate pentru ca a adapostit fugari ai revolutiei maghiare, trecerea prin foc a unui sat argesean in care taranii se rasculasera pentru ca li se ridica intreaga recolta drept cota (episodul Cocla), prezenta vigilenta a militianului Kurt, ce ii face pe oameni sa fuga, sa se ascunda sau sa ajunga la inchisoare, trupul ciuruit de gloante al tatalui care incercase sa fuga din tara si fusese "sinucis", moartea la Canal a unchiului Niki, si exemplele ar putea continua.
Istoria amestecata cu legenda da nastere paginilor fascinante despre Karl al XII-lea si comemorarea itinerariului intoarcerii lui dinspre tinuturile noastre spre cele ale Suediei natale, ca si cele in care e evocat Swedenborg, acel "Leonardo de Vinci al Nordului", cum il numeste Gabriela Melinescu si pe care ea l-a tradus in romana. Desi schitata din putine secvente, prezentarea traducerii din Cartea de vise la Ambasada Suediei de la Bucuresti este o alta pagina antologica a cartii. Sunt apoi scene extrem de izbutite din universul vietii din copilarie si adolescenta, cum ar fi achizitionarea aparatului de radio Philips sau pregatirea mucenicilor, fuga pe la cozi sau ritualul spalarii parului, prima noapte de iubire. Conventiile sunt mereu rasturnate, nostalgiile filtrate cu luciditate si imblanzite cu (auto)ironii, tragicul ia uneori forma grotescului sau e despuiat cu simplitate, reasezat in matca unei normalitati care ii poarta amprenta ca o coaja de nedezlipit sau ca un miros (cand nu ca o duhoare).
Povestirile isi topesc cel mai adesea marginile intr-un halou poetic care le prinde ca intr-un suvoi, e ca un fel de liant, dar interesul narativ se pastreaza viu. Ai vrea parca sa nu se mai opreasca imprevizibila lunecare. Acolo unde autoarea pune punctul final nu pare a fi decat o noua rasucire a spiralei anotimpurilor, care oricum se desfasoara mai departe. O clipa prezentul se dilata, capata consistenta luminoasa. Cuprinde in el tot pulsul vietii, asigurandu-ne ca ea exista, continua. Timpul ne apartine, sta la dispozitia noastra, fie ca il ignoram, fie ca ne facem din el un "acasa", cucerindu-l cate putin.
Mai putin convingatoare sunt poate paginile in care e evocat hotelul din Bucuresti ce se dovedeste a fi fosta locuinta a fiilor Dictatorului, poate pentru ca e o realitate care pentru noi nu a avut vreme sa se exotizeze suficient, pare excesiv de realista si prin asta schematica.
In intima legatura cu o forta creatoare, poetica...
Exista un sistem de vase comunicante intre Jurnalul suedez al Gabrielei Melinescu - carte care s-a bucurat de un mare succes - si acest roman. Vointa de a invinge timpul ca o cronologie reala si de a se descatusa din necontenita lui repetare, lasand deschise caile prin care imaginatia da consistenta si culoare amintirii, da romanului o nota distincta. "Adesea imi imaginez o lume in care nu mai exista timpul. Tablouri izolate, miscatoare. Imagini inchise in spatiu, in intuneric si in tacere. Imagini ce revin asemenea unor reflexe in sangele si in scheletul meu, cand le developez in amintire. Imagini despre mine si lumea din adancul meu."
Imaginea recuperata prin scris restituie la modul senzorial, e ca o scufundare prin care se cauta o gura de aer. Aceasta creste apoi ca de la sine si umple cu viata planeta imaginara (o patrie si ea, provizorie), un cristal in care te poti apoi rasfrange sau din care emana reflexe noi, neasteptate. Un cristal care vegheaza zilele si noptile, fiind garantia intoarcerii luminii.
Acest alt fel de a fi "acasa printre straini" nu e locul unui exil, ci al unei acordari intelegatoare cu lumea si buna, si rea, si ostila, si primitoare. Contrar a ceea ce sugereaza titlul, nu e vorba de un roman existentialist si nici de o elegie a exilatului. Exista un mod de a concilia doua patrii si doua limbi, de a accepta o identitate multipla si de a o pune la incercare: e unitatea traitului. La Gabriela Melinescu e vorba de un fel trait care alunga in derizoriu sau ridicol perceptiile stereotipe, cliseele de gandire, desi e constienta la tot pasul de rezistenta lor si ni le semnaleaza ca pe niste repere ale unui drum de la care se abate constant, convinsa ca nu a gresit calea. Cei care vor citi cartea prin grila ideilor gata facute vor fi dezamagiti, nu li se vor implini asteptarile. Cartea Gabrielei Melinescu e un antrenament pentru a te deschide cu prospetime spre faptul banal, dar si exceptional, de a invinge in tine reflexul mortificator.
Face parte din acest antrenament si felul in care traiesti povestea propriei identitati in fata lumii straine. S-a spus deja ca tema xenofobiei e prezenta mereu in carte, dar asta nu inseamna ca e o carte cu teza. Sa ne intoarcem privirea spre infinita diversitate a vietii, sa o filtram prin oasele noastre, sa ii venim in intampinare - pare a fi indemnul profund. O lume cu oameni, cu flori si cu pasari, cu strazi si cu piete, cu cimitire si statui, cu restaurante si camere de hotel, cu nopti de veghe si zile placute, cu plimbari indelungate, o lume care se misca pe mai multe ritmuri, care pulseaza dupa timpi diferiti, o lume cu dragoste si cu moarte, cu prieteni si pierderi, cu regasiri. O lume in care te poti simti, dupa caz, oaspete sau strain, dar pe care literatura o poate opri din curgere. Pentru a o contempla si iubi, chiar daca asta poate insemna uneori si a lua distanta.
