Despre TVR Cultural și ICR New York

În 15 septembrie, cu un minut înainte de miezul nopții, canalul cultural al TVR și-a încetat emisia. Faptul se datorează unui plan de măsuri care, pe hârtie, ar trebui să redreseze situația financiară a instituției amintite.

Nu am fost un spectator fidel al canalului; adică televizorul meu nu era blocat pe frecvența TVR Cultural. Aveam emisiuni preferate, mă uitam la filme și la reluări programate la ore rezonabile. Închiderea canalului poate părea o idee bună, dacă singura unitate de măsură au fost audiențele. Dar, până la urmă, Lady Gaga va fi mai populară decât Wagner – cel puțin în anul ăsta. Și poate și la anul! Dar asta ce ar însemna? Ca nicio casă de producție muzicală să nu mai înregistreze muzica lui Wagner, pentru că oricum vor vinde mai puțin decât dacă ar fi ales să scoală un CD cu noua divă pop?

Am fost asigurați că TVR 1 și TVR 2 vor suplini lipsa canalului deja desființat printr-o nouă grilă, care va cuprinde mai multe programe culturale decât eram obișnuiți până acum să vedem. Nu știu de ce, dar parcă văd că aceste emisiuni vor fi programate la ore imposibile, după miezul nopții, ca și cum ar fi ceva deocheat și rușinos, care nu trebuie văzut de prea multă lume. Logica TVR Cultural era că emisiunile erau programate la ore rezonabile, accesibile și adolescenților, pentru ca apoi să fie reluate de câteva ori, astfel încât oricine ai fi fost, oricare ar fi fost programul de lucru, să te poți bucura de ele, să te poți instrui.

Pentru necunoscători, TVR Cultural trebuie să le fi părut un canal prețios, unde niște oameni care nu aveau deloc sex-appeal-ul asistentelor de la alte show-uri de televiziune se bucurau discutând despre lucruri și oameni cu realizări îndoielnice. Îndoielnice, pentru că poate atunci mulți spectatori se întâlneau prima dată cu un spectacol de dans, de teatru, un film experimental, un tablou de avangardă, o sculptură contemporană sau un fragment de muzică clasică. Iar prima întâlnire cu noul, dacă se întâmplă fără o pregătire prealabilă, şochează, uneori dezgustă și chiar enervează.

Pentru cunoscători însă, TVR Cultural a fost o fereastră deschisă spre lume. Era singura modalitate în care puteai recupera informațiile artistice și reușeai să fii la curent cu tot ce se întâmpla de calitate în București, în țară și în străinătate. Profesioniștii de acolo erau responsabili de o selecție la nivel înalt din multitudinea de evenimente, astfel încât ceea ce era valoros era mereu promovat. TVR Cultural era un fel de secretară care zilnic realiza cel mai bun rezumat cu informații din domeniu și care te trimitea la cele mai bune evenimente.

Am făcut cunoștință cu TVR Cultural după ce am devenit studentă a UNATC „I.L.Caragiale“ din București. Jurnalele culturale, pe care nu le ratam în nicio seară, m-au ajutat să învăț lumea culturală românească. Pe unii îi cunoșteam din citite și auzite: TVR Cultural m-a ajutat să le dau un chip și, astfel, studentă fiind, să mă pot apropia de ei, fără să gafez. Pe alții i-am învățat văzându-i periodic la premiere de teatru și film, vernisaje, evenimente culturale. Era de neacceptat să întreb cum se numește persoana X. Însă TVR Cultural mi-a făcut cunoștință cu fiecare și astfel fiecare chip a primit un nume.

Dar, dincolo de toate astea, mai aveam un gând pe care nu l-am spus nimănui. Cumva, secret, speram ca într-o bună zi să pot să ajung să fiu parte a acelei echipe a TVR Culturalului. Era ștacheta de excelență pe care mi-o ridicam singură, sperând că asta mă va mobiliza să citesc mai mult, să scriu mai mult, să văd mai multe – în general, să devin un bun profesionist cultural. Iar acum acest drum s-a închis. Pentru cine sau pentru ce să vreau să devin un bun profesionist?

Prin noiembrie 2007, am participat la un concurs pentru ocuparea unui post la ICR New York. Eram vreo zece doritori. N-am luat. Am ieșit a doua, iar dezamăgirea a fost mare. Nu pentru că nu urma să mă mut și să trăiesc în orașul care a devenit emblema secolului XX, ci pentru că testarea m-a făcut să înțeleg că nu eram suficient de pregătită pentru a fi parte a echipei condusă de Corina Șuteu și Oana Radu.

Pe cele două le-am cunoscut în 2006, cu ocazia unui proiect teatral în care eram implicată, alături de alți trei colegi mai tineri. Întâlnirea cu New Yorkul și teatrul american au fost fabuloase, dar, ca tânăr implicat în management și marketing cultural, am fost curioasă mai mult de ce se întâmpla în biroul celor două. Iar proiectele și ideile nu se mai opreau. Energia Corinei Șuteu și a Oanei Radu, pasiunea cu care se discutau subiectele, căldura cu care întâmpinau oamenii, buna dispoziție care nu lipsea nici în momentele limită m-au făcut să-mi doresc sa fiu parte a acelei echipe.

Ceea ce ICR NY a reușit să facă în șapte ani nu cred că are egal în activitatea oricărui alt institut cultural românesc și nici nu va mai putea fi egalat prea curând. Primul lucru care-mi vine în minte este Festivalul de Film Românesc care, în acest an, va avea a VII-a ediție și care se desfășoară în parteneriat cu Lincoln Center. Răuvoitorii au să comenteze că nu e mare lucru să faci un festival de film românesc la New York, când ai filme bune și bani la îndemână. Lucrurile stau însă altfel și discuția trebuie urcată la un cu totul alt nivel. Cine, în viitor, va cerceta și se va ocupa de noul val românesc de film cu siguranță va trebui să rezerve activității de la ICR NY și implicit Corinei Șuteu un capitol întreg. Relațiile profesionale și de prietenie stabilite cu critici și agenți importanți sunt rezultatul nu numai al unui know-how de management și marketing cultural, dar și al unei personalități și inteligențe care se pliau perfect cu exigențele orașului american și cu sofisticarea oamenilor din mediul cultural newyorkez. Asemenea calități nu pot fi predate și nici deprinse în școli. Iar a te dispensa de oameni care natural sunt capabili să transforme ideile în evenimente importante, având suportul a zeci de personalități și al publicului larg, este un gest pe care România nu și-l permite pe plan extern acum.

Evident, atât Corina Șuteu cât și Oana Radu și-au prezentat demisiile, constatând agonia instituțională declanșată de o serie de măsuri politice discutabile, atât în esență, cât și în modul în care au fost puse în practică. Atunci când cultura politică își arogă dreptul de a dicta politica culturii, înseamnă că lucrurile s-au deteriorat dincolo de marja jocului democratic corect.

Ar fi fost modalități prin care oameni valoroși de talia Corinei Șuteu și Oanei Radu să fie sprijiniți și lăsați să lucreze în folosul unei țări a cărei singură supraviețuire pe plan extern, azi, a rămas credibilitatea culturală. Evident, există celebra zicală, că nimeni nu e de neînlocuit. Adevărat... Însă, de data asta, va fi nevoie de mulți oameni care să suplineasca plecarea a numai doi.

Nu se cade să comentez oportunitatea numirii doamnei Doina Uricariu. Numai că este perfect justificat să fac trimitere la două lucruri care fac numirea... caducă, ca să mă exprim elegant. Unu: cultura a devenit și ea un domeniu ultraspecializat. Iar diviziunea muncii în domeniu este foarte precisă: există oameni care fac cultură și există oameni care o vând, o promovează și o distribuie – fac legătura cu publicul, procură publicul necesar oricărui act cultural. Ca director de institut cultural, trebuie să faci parte din a doua categorie. Corina Șuteu și Oana Radu erau asemenea profesioniști. Doi: New Yorkul este un oraș al vitezei, un oraș care solicită un consum de energie fantastic. A trimite acolo un om care se apropie de vârsta legală de pensionare, în România, mi se pare un lucru necugetat. Nu contest puterea unui om trecut de 60 de ani. Dar, dacă suntem de acord cu asta, de ce se scot din universități profesorii care depășesc aceste vârste critice de 63 de ani la femei și 65 la bărbați? Prin urmare, de ce se judecă mereu cu două măsuri?

Cineva mi-a explicat odată că suntem marcați, în ADN-ul nostru cultural, de mitul Meșterului Manole. De aceea dărâmăm imediat ce am reușit să ridicăm ceva. Ne e teamă să vedem ce se întâmplă dacă mai așezăm un rând.

Personal, am obosit ca, oricum o iau, să fiu nevoită să mai trec o dată pe la start și să încep din nou. Îmi stabilisem ca ținte profesionale posibile TVR Cultural și ICR NY. Obținerea Bursei Fulbright se încadra în acest grafic personal de creștere. Acum, unul dintre aceste locuri nu mai există, iar celălalt a devenit doar o adresă în New York, căci cei care făceau ca lucrurile să se întâmple au plecat. Cred că cel mai sănătos pentru mine, ca pentru parcursul profesional al oricărui român care mai are curajul să viseze, este să-și stabilească targeturi dincolo de hotarele țării. Cel puțin nimic de acolo – de dincolo, nu poate fi desființat de legi și orgolii politice românești de moment. //