Deutschland unter - über alles!

Bineinteles, imnul national german a fost huiduit cu aplicatie ciobaneasca de cel putin 43.067 din cei 86.134 de cetateni prezenti, acum o saptamana, pe stadionul Wembley. S-a jucat Anglia-Germania, amicalul care n-are voie sa fie amical. Si totul a curs si decurs asa cum s-a decis, demult. Mai intai, presa engleza a sunat alarma, adunarea si incolonarea in dispozitiv patriotic - anti-german. Titlurile sportive au patruns in prima pagina si au amintit, dupa obliceiul bland al locului, de "razboi", "Batalia pentru Britania" (ca sa se inteleaga despre ce razboi, anume, e vorba) si Krauts - adica numele de alint pe care englezii l-au rezervat nemtilor, dupa ce au scurtat jumatate din interminabilul sauerkraut. A urmat defilarea de lozinci si drapelele cu continut istoric, fluturate de o generatie pe care pilotii britanici n-ar fi folosit-o, odata transformata in calti, nici la stersul vaselinei de pe motoare. In continuare, a venit, tot dupa tipicul acestui meci cu care englezii se trateaza de insuficienta eroica, huiduiala de pomina a imnului german. In sfarsit, asa cum cere o regula nesuferita care desparte valorile, Germania a castigat cu 2-1 un meci in care a fost condusa 27 de minute si pe care l-a intors la scara reala in urmatoarele 14.

Cum derapeaza aroganta pe talas

Germania a adus o echipa improvizata din faimosul talas blindat cu care obisnuieste sa isi zdrobeasca adversarii prea ocupati cu numaratoarea vedetelor. Jens Lehmann, Philipp Lahm si Kevin Kuranyi au fost singurele nume cunoscute, intr-o echipa care a raschetat minutios o nationala engleza impanata de stele, ca un firmament de talcioc. Istoria s-a scris repede, pentru ca decalajul moral nu putea suporta amanare. Lampard a deschis scorul cu un sut sec si scurt si si-a trimis coechipierii in mijlocul unei iluzii: Germania s-a incheiat. Dupa o jumatate de ora, in care englezii s-au dizolvat aproape complet intr-o baie de autosatisfactie, Robinson a gafat ca trezit din somn si Kuranyi a egalat, scolareste, cu latul. Anglia era deja dezamorsata, dar nu scoasa din cursa. Christian Pander, anonimul fundas de povara al lui Shalke 04, a aparut lansat la 25 de metri si a trimis unul dintre acele suturi de mecanica medievala care despica echipa adversa de la un cap la altul. La 2-1, dupa actul feroce al lui Pander, Anglia s-a limpezit, dintr-o data, pentru orice privitor de bun-simt cu dioptrii la locul lor. O echipa perfect reprezentativa pentru megacultura aroganta a fotbalului comercial, Anglia a capotat integral, ilustrand o lipsa de resurse interioare de-a dreptul induiosatoare. Ce pot face, de fapt, Lampard, Ferdinand, Beckham, Owen, Cole si ceilalti eroi ai celebritatii? Ce pot face o mana de megastaruri cu nenumarate zerouri in coada, izolati mult si din ce in ce mai mult de orice farama de viata autentica, ascunsi in autocare personalizate si scosi in public doar la conferinte de presa atent regizate? Ce pot face ei in fata unei echipe de muncitori fara acte de identitate? Ce pot face? Se pot sfarama, odata cu aroganta si reputatia stupida a fotbalului de profil Premiership si Champions League. Am uitat, sub anestezia acestui show despre sume de transfer si Robben la Real si Beletti la Chelsea, ca fotbalul jucat de semianonimi fara trac si splina, fotbalul respectat cu umilinta de cei ce dau cu latul de o suta de ori pana le iese pasa cea buna are o putere neasemuita si culca, mai devreme sau mai tarziu, in tarana, trufiile reunite ale firmamentului. Germania e puterea absoluta in acest camp de bataie si suferinta muta.

Mortar peste eroii din afisele cu eroi

De prea multe ori, adica intotdeauna, marile victorii germane, care au semanat, mereu, cu un fel de a rasuci metale racite, s-au soldat cu inca un strat de antipatie si ostilitate publica. Germania are nume prost pentru ca noi i l-am dat, iar noi i l-am dat pentru ca Germania a distrus, dupa o munca scrasnita de outsider, aproape toate miturile noastre poetice: Olanda in 1974, Franta in 1982, Argentina, 1990. Dar umilinta cu care germanii se apropie de fotbal si indaratnicia cu care Bundesliga a refuzat cultul celebritatii (pedepsindu-l atunci cand Bayern a incalcat conventia) nu e nimic altceva decat o superba proba de caracter. E drumul mai lung si mai greu spre victoria pura, fara adjuvante si rimel. Germania va fi, mereu, mai putin celebra, atragatoare si exorbitanta decat adversarii pe care ii invinge si ii va invinge, acoperindu-i cu mortar si schele, mult dupa ce meciul s-a incheiat. Munca in nestire e adevarata stiinta germana, iar nepriceperea noastra comoda a facut din acest travaliu de zidar neimpacat o rusine. Ce aparam, de fapt, cu aceasta superstitie care condamna orice suflet neatins de faima si de luxul notorietatii? Nimic. Nimic, in afara de aplecarea letargica spre confort mitologic, spre fotbalul ca istorie castigata mereu de eroii din afise. E prea putin. Lectia antipublicitara a fotbalului german trebuie recuperata. Altfel, riscam sa iesim, cu fotbal cu tot, din realitate si sa ne agatam, ca englezii, de orice scuza si de orice alibi fara continut: de razboi, de varza germana pe care o vom despica pana la kraut. Exceptand coincidentele auguste care ii dau, o data la 15-20 de ani, o nationala superba, Germania apare sistematic intruchipata de alergatori inestetici si calfe tacute. Si cu ele castiga sau urca pana in finala Cupei Mondiale 2002 sau pana pe locul trei al Cupei Modiale 2006. Germania? Un triumf paradoxal, cu unter mare furnizor de über.

Christian Pander aduce victoria Germaniei