Pe aceeași temă
Geneviève Damas este o scriitoare belgiană deja consacrată: debutează în 2011 cu romanul Si tu passes la rivière, care obţine Premiul Victor Rossel (echivalentul Premiului Goncourt, în Belgia), apoi Prix des Cinq continents de la francophonie, după care mai publică trei volume de proză.
Editura Şcoala Ardeleană, de la Cluj-Napoca, a publicat, în colecţia Longseller, prima carte a lui Geneviève Damas, sub titlul De te duci peste râu, în traducerea Rodicăi Baconsky şi a Alinei Pelea, cu o Postfaţă de Rodica Baconsky.
De te duci peste râu este o naraţiune care şochează de la prima pagină. Există o voce narativă care foloseşte o limbă orală, ţărănească, transpusă foarte bine de traducătoare, astfel încât să nu conţină regionalisme. Este vocea lui François Sorrente, băiat de şaptesprezece ani, de la ţară, care trăieşte sub interdicţia unui tată despotic, care îi spune clar: „De te duci peste râu (...), nu mai pui tu picioru în casa asta. De te duci cumva dincolo, numa’ du-te şi vezi tu“.
Este un sat plasat niciunde şi nicicând, avem o lume arhaică, iar râul invocat pare să fie graniţa dintre sat şi o altă lume, poate cea modernă, urbană, dacă o fi existând. Singura care a trecut această frontieră este Maryse, sora lui François, fugind de-acasă, desigur, iar odată trecut râul, nu mai e cale de întoarcere, nimeni nu ştie ce a devenit ea dincolo.
François are trei fraţi: Jules, Arthur şi Jean-Paul, care s-a sinucis, aruncându-se de pe casă. Muncesc din greu şi trăiesc tot în sărăcie, rolul lui François fiind acela de a avea grijă de porci. Cum tatăl şi fraţii mai mari se poartă urât cu el, iar amintirea afecţiunii lui Maryse e departe, François se ataşează de porci, le dă nume, le vorbeşte şi suferă teribil când trebuie sacrificaţi. Băiatul acesta al cărui discurs este naraţiunea însăşi a romanului este un om primitiv asemeni celor din poveştile mitice. Nu ştie carte, nu ştie cum se face dragoste, trăieşte cu minimum, nu mai îndrăzneşte să îl întrebe pe taică-său ce s-a întâmplat cu mama sa pentru că atunci când a făcut-o s-a ales cu o bătaie straşnică.
Singurii care se poartă uman cu el sunt preotul Roger, care îi va citi poveşti şi îl va şi învăţa literele, bătrâna Lucie, tămăduitoarea, şi Amélie, dornică de trupul tânăr al băiatului.
Satul e redus la aceste personaje pentru că e văzut prin ochii lui François, care nu are timp pentru el. Munca îi ocupă tot timpul, iar descrierea vieţii lui ne trimite cu gândul la romane din literatura universală care au ca erou un copil orfan, cu deosebirea că viaţa cotidiană a lui François este redusă doar la câteva gesturi şi acţiuni. În plus, limba în care vorbeşte François, limba pe care noi o citim, are un impact foarte puternic. E o limbă orală dezinhibată, extrem de sinceră, care dă glas emoţiilor fără vreun filtru, iar topica dezordonată, deşi aparţine unei fiinţe complet neinstruite, ne aminteşte de proza modernistă a începutului de secol XX şi ne aduce astfel un zâmbet pe buze:
„M-am întors acasă chiar nainte de răsăritu soarelui, fără zgomot şi bufnituri, bine c-a fost aşa că, doar un picuţ mai târziu, Jules a bătut la uşă, ca atuncea când Jean-Paul a căzut de pe coperiş de m-a luat cu fiori, s-a zis «Sus, îi de mers la piaţă în locu lu Arthur că el nu poate» şi era limpede că Arthur nu era în stare, doar ce-i vedeai capu tot vânăt şi pocnit şi falca umflată cât două. Era cenuşiu la faţă, chelfăneala de-o încasase nu era de ici, de colo, şi-l auzeam şoptind printre dinţi: «Ce naiba mă fac? Ce naiba mă fac?».“
François nu se găseşte figurând în niciuna dintre pozele familiei şi, cu cât trece timpul, cu atât vrea mai mult să afle ceva despre mama lui. El învaţă, de la părintele Roger, literele alfabetului pentru că vrea să găsească în cimitir mormântul lui Jean-Paul şi pe al maică-sii. Aşa ajunge să afle un secret, parţial însă, ceea ce îl va face să caute mai departe, pentru a ajunge la tot adevărul.
Aflăm şi noi că dincolo de râu se aflase Ferma cu Pod, care arsese, cu locuitorii ei cu tot, într-un incendiu care nu fusese un accident, în urmă cu şaptesprezece ani. Poveşti de familie amestecate şi tăinuite îl copleşesc întâi pe François, apoi îl motivează să facă ceva cu viaţa lui.
De te duci peste râu este o lectură surprinzătoare, care ne transportă într-o lume tradiţională, în care oamenii sunt adesea mai aproape de animale decât de semenii lor, în care, în ciuda barbariei, există nişte legi pe care comunitatea le respectă cu sfinţenie atunci când cineva derapează, este un roman despre singurătatea şi candoarea unui adolescent orfan care ajunge să iasă din cercul abrutizării la care fusese destinat.
Îngerii Doinei Cornea
Editura Şcoala Ardeleană publică, la un an de la trecerea în nefiinţă a Doinei Cornea, un volum care reuneşte poeziile acesteia, dintre care câteva au apărut în revista Apoziţia (de la München) în 1994.
Sub titlul În căutarea îngerilor pierduţi, avem poezii scrise în anii ’80, unele cu mai multe variante, precedate de o Prefaţă a Anei Blandiana şi de un Argument, apoi de o Notă bio-bibliografică semnate de Leontin Horaţiu Iuhas.
Numele Doinei Cornea nu mai are nevoie de nicio prezentare. Ceea ce va descoperi cititorul în aceste poeme târzii, scrise după vârsta de cincizeci de ani, va fi o formă de confesiune pe care cea care s-a opus regimului Ceauşescu a păstrat-o în sertare ca pe o incursiune poate prea intimă în sufletul ei.
Poemele Doinei Cornea sunt scrise în vers alb, începând cu propria-i mirare faţă de această nevoie de scris: „Un om deci/ Căruia să-i trebuiască/ Cincizeci de ani, doar/ Ca să înveţe să coboare/ Bâjbâind ca la-nceput/ Treptele ce duc/ Înspre taina cuvintelor/ Şi a semnelor venite din necunoscut?“.
Găsim în poezia aceasta imagini din lumea românească a anilor ’80: Dincolo de staţia de autobuz..., o cronologie parcă blestemată: „Vremuri de urgie/ Zile de obidă/ Zile de cenuşă/ Zile bolnave/ Zile schiloade (...)/ niciodată n-am văzut/ Atâta pustiu ca şi acum/ În suflete adunat“, o lume apocaliptică în care singura alinare şi speranţă în acelaşi timp rămân credinţa şi Dumnezeu.
Cele mai multe dintre poemele Doinei Cornea sunt nişte rugăciuni în care autoarea deplânge desacralizarea lumii contemporane - „Cine-a îndrăznit să ne tulbure legea?/ Din a apelor faţă cerească pe îngeri/ Cine-a îndrăznit să-i izgonească ?“ -, dă glas propriei tristeţi în faţa lumii în care trăieşte, o permanentă toamnă urâtă, nu doar a naturii, ci mai ales sufletească, o oboseală existenţială care se mai sprijină doar pe adresarea către Dumnezeu.
Iubirea, de asemenea, este invocată ca unic balsam pentru starea de suferinţă a oraşului „desfigurat“, atunci când ea însăşi, Iubirea, nu a fost, cum spune poeta, „otrăvită“.
Poeta aduce şi o laudă Vieţii, ca valoare de la care oamenii au dezertat şi ne amintim atmosfera de nerespirat a regimului totalitar din anii ‘80, când sentimentele dominante erau frica şi deznădejdea.
Poeziile Doinei Cornea ne revelează un eu liric de o delicateţe profundă, obsedat de puritate, de lumină, de pace şi armonie, de frumuseţea naturii, iar figura îngerilor care au dispărut este metafora care se repetă şi care exprimă cel mai bine stările sufleteşti ale celei care scrie.
În Prefaţa sa, Ana Blandiana face o legătură între faptul că Doina Cornea începe să scrie poezii după vârsta de cincizeci de ani şi opoziţia sa faţă de regimul Ceauşescu, „ca şi când atunci s-ar fi produs un declic care a schimbat perspectiva, care a întors ochii destinului în altă direcţie“.
Volumul În căutarea îngerilor pierduţi apare într-o prezentare grafică de excepţie, incluzând şi fotografii cu Doina Cornea şi familia ei, dar şi reproduceri după portretele pe care le-a făcut copiilor săi şi ei înseşi. Cartea este o întâlnire cu sufletul acestei doamne care, deşi fragilă fizic, ne-a demonstrat cum curajul se poate învăţa şi, exersat, dovedeşte că are o putere de netăgăduit. //
GENEVIÈVE DAMAS
De te duci peste râu
Traducere Rodica Baconsky şi Alina Pelea, Postfaţă de Rodica Baconsky
Editura Şcoala Ardeleană, 2018, Cluj-Napoca, nr. pag. 124
DOINA CORNEA
În căutarea îngerilor pierduţi
Prefaţă Ana Blandiana
Editura Şcoala Ardeleană, 2019, 134 pp.
