Pe aceeași temă
“In momentele acelea notiunea timpului dispare si clipa se amplifica, dand prezentului in sine toata semnificatia lui. In acel prezent... se realizeaza atunci unitatea noastra.” (G.M. Cantacuzino)
Printre multele carti lansate anul acesta la Targul Bookarest, cititorii au avut ocazia sa se intalneasca si cu doua volume purtand marca inconfundabila a lui Mihai Sora, ambele aparute la editura Paralela 45. Este vorba de Clipa si timpul si Despre toate si ceva in plus. De vorba cu Leonid Dragomir. Putini dintre cei ce treceau grabiti printre standurile ultraaglomerate si-au putut da seama de evenimentul exceptional prilejuit de aparitia celor doua carti. La cei aproape 89 ani ai sai, Mihai Sora dovedeste o exceptionala vitalitate creatoare si se impune definitiv ca unul dintre cei mai originali si mai neconventionali filosofi romani.
Elev al lui Nae Ionescu, Mircea Vulcanescu si Mircea Eliade, Sora face parte dintr-o generatie (E. Schileru, O. Nistor, A. Dragomir, Mariana Sora) care a avut de infruntat din plin stihia istoriei. De fapt, ea n-a supravietuit ca generatie, ci a lasat doar cativa supravietuitori, dintre care cuplul Sora este reperul cel mai remarcabil. In ianuarie 1939, Mihai Sora pleca la Paris in mod norocos cu o bursa a guvernului francez, cu putin inainte ca prietenii sai ramasi in tara sa fie chemati sub arme. Blocat de declansarea razboiului, Sora a ramas in Franta pana in 1948, cand s-a intors (accidental) in Romania. Publicase intre timp la prestigioasa editura Gallimard cartea sa de debut - Du dialogue intérieur - in care se afla, in nuce, intreaga sa filosofie ulterioara. Au urmat 31 de ani de tacere, pana cand a vazut lumina tiparului Sarea pamantului in 1978, urmata apoi de A fi, a face, a avea (1985) si Eu & tu & el & ea sau despre dialogul generalizat (1990). Clipa si timpul inchide ciclul inceput in 1947, fiind cheia de bolta a unui adevarat sistem filosofic nascut pas cu pas, in mod miraculos.
Intr-un text publicat in 1990, Virgil Nemoianu afirma ca filosofia lui Mihai Sora ofera o combinatie de existentialism crestin, neotomism, teologie negativa si fenomenologie husserliana asezonata cu teme din Aristotel, Cusanus, Pascal si Heidegger. Textele lui Sora trateaza teme adanci, precum disponibilitatea, atentia, deschiderea catre alteritate, identitatea, a fi si a avea, orthopraxia, speranta. Ele vorbesc despre conditiile libertatii interioare, despre dificultatea gasirii caii regale a fiintei, despre natura cazuta a omului si “mantuirea ontologica”. Teme fierbinti, vii, pline de viata, care solicita din plin cititorul, dar care ii si dau o multime de daruri in schimb.
Pretuit mai ales pentru contributia sa la renasterea societatii civile romanesti, Mihai Sora a fost in ultimele doua decenii o voce moderata, modesta si sobra care a afirmat cu o consecventa remarcabila principiile societatii deschise. Textele sale de implicatie civica au fost publicate in anii din urma cu deosebire in Firul ierbii (Scrisul romanesc, 1999). Ele reprezinta o convingatoare pledoarie in favoarea cultivarii discernamantului, prudentei si a preocuparii pentru binele public, in favoarea curajului, luciditatii si flexibilitatii. Cartile filosofice ale lui Mihai Sora s-au bucurat insa, din pacate, de prea putina atentie. Despre dialogul interior, cartea de debut a lui Mihai Sora la Gallimard in 1947, a fost tradusa in limba romana in 1995 la Humanitas, dar nu a avut parte de lansarea si primirea care i s-ar fi cuvenit (si care se acorda, astazi, de exemplu, fragmentelor lui Alexandru Dragomir).
Un sistem filosofic cu totul neconventional
Clipa si timpul (CT) si Despre toate si ceva in plus (DT) il readuc in prim-plan pe Mihai Sora filosoful, la aproape un deceniu si jumatate de la aparitia Dialogului generalizat. Combinatia este una fericita. Textului filosofic arid din CT, aranjat in trei capitole extrem de dense (desi punctate de cateva remarcabile elanuri lirice), ii vine in ajutor dialogul cald si uman cu un tanar filosof, Leonid Dragomir, bun cunoscator al operei lui Mihai Sora si aflat adesea pe aceeasi lungime de unda. Dialogul (bine orchestrat de Dragomir) are opt parti si contine diverse reflectii biografice, filosofice si personale, care reprezinta o buna introducere in filosofia lui Sora si o utila reluare a catorva teme esentiale din cartile sale anterioare.
Citirea simultana a celor doua carti ni-l infatiseaza pe Mihai Sora ca pe un adevarat “trezitor” care cauta sa-l readuca pe cititor la propria sa problematica. Textele lui Sora nu propun in nici un caz o ideologie; ele sunt ca lectura unei carti vii, care te prinde si ti se impune daca te lasi invadat de mesajul lor. Ca si in cazul cartilor lui Péguy, 95% din cititori vor fi inclinati sa puna jos textele filosofice ale lui Sora dupa primele zece pagini. Dar cei 5% care vor duce lectura pana la capat si vor avea curajul sa-l si reciteasca apoi de cateva ori vor ramane marcati pentru tot restul vietii lor. Lunga perioada de trei decenii in care Sora a fost functionar si editor a fost benefica pentru cristalizarea lecturilor sale. Necovarsit de bogatele sale lecturi din tinerete, Sora s-a plasat direct si fara zabava in centrul tensional al problematicii sale. Lucrurile pe care le-a scris au fost framantate de sute de ori in discutii, fiind expresia propriei sale confruntari cu sine insusi si cu lumea cea mare. Intalnirea cu autorii preferati - Gabriel Marcel, Jacques Maritain, Charles Péguy Pascal- a fost in multe privinte o intalnire cu sine insusi.
De aceea, sistemul filosofic creat de Sora e unul cu totul neconventional, nefiind expresia unei vointe de sistem (ca la Blaga sau Noica). El se naste pe nesimtite din propria dezbatere; nu e un scop tintit, obiectivat, ci un elan viu, care nu rezulta dintr-o incordare, ci reprezinta varful unei impliniri fara rest. In centrul sau se afla modelul sferei cu raza de valoare nula, esential pentru intelegerea filosofiei lui Sora. Din el s-au format toate categoriile sale, cu deschidere catre toate palierele realitatii, de la limbaj si antropologie la politica si etica. In cartile sale, Sora examineaza fiecare aspect al realului cu aparatul conceptual derivat din acest model, in a carui cautare a fost pret de o viata intreaga. La mijloc e problema unui fel de “Unu-Multiplu intricat in el insusi” (DT, 41), un Unu care e in acelasi timp Multiplu, un Unu in toata multiplicitatea lui. Modelul lui Sora este o sfera cu raza de valoare nula, a carei suprafata este una a multiplicitatii. E un model paradoxal, cladit pe o contradictie (raza de valoare nula) care vrea sa sugereze imediatetea centrului in oricare punct al suprafetei sferei. In plus, modelul ontologic al lui Sora are o nuanta religioasa: el trimite, dupa propria sa marturisire, catre o “Persoana”, fara a avea insa pretentii teologice. Scrierile sale sunt o incercare de analiza a starii de “sfintenie profana” din randurile careia izbucneste fara incetare nostalgia celeilalte sfintenii, a sfinteniei adevarate.
Viziunea etica a lui Sora ce rezulta din modelul sau ontologic e de tipul deschiderii si incluziunii, punand un accent special pe pastrarea diferentelor; ea se opune egalizarii, uniformizarii, stergerii diferentelor. Intelegerea pe care o propune este una in forma de “V”, o intelegere imbogatitoare si deschisa catre Celalalt care “nu e pur si simplu o alteritate, ci este concomitent si o alta fateta a aceleiasi bogatii care tie nu ti se expliciteaza in intregime in propriul monolog” (DT, 58). Ca atare, intelegerea in “V” cauta sa cuprinda toate particularitatile unitatii realitatii. Logica sa nefiind una de tipul ori-ori ci si-si, ea cauta armonia intre orizontala si verticala, evitand totodata patologiile inerente acestora. “Problema consta in a nu te pierde pe tine insuti pierzandu-ti verticala, afirma Sora. In ultima instanta, trebuie sa utilizezi la maximum orizontala, dar fara sa te abandonezi cu totul ei.” (DT, 79)
Solutia (sapientiala) propusa de Mihai Sora este “atasamentul detasat”, pasul elastic, mersul usor pe varful picioarelor, continua pastrare a disponibilitatii. E vorba de “un fel de mariaj intre o disponibilitate pastrata mereu proaspata, deci intre buna instalare pe verticala si o practicitate, o functionalitate, o actiune lucida pe orizontala, fara pierderea acelei disponibilitati” (DT, 55). Altfel spus, ea reprezinta o combinatie de atentie existentiala (pentru a fi in sensul plenar al cuvantului) si atentie operationala (pentru a face, a duce la bun sfarsit proiectele noastre). Nu intamplator, mesajul etic al textelor lui Mihai Sora se constituie intr-o pledoarie pentru autenticitate si eliberarea de automatisme. Tema alienarii e prezenta in cartile sale inca din paginile Dialogului interior. E vorba de alienarea omului care se pierde in propriile posesiuni, propriile unelte sau in conventiile sociale. Nimic nu e mai grav decat sa dezertezi din rolul tau unic, afirma filosoful, sa te lasi manipulat, condus de automatisme, cerinte sociale, pentru a cadea la rangul de unealta. Dar este posibil sa cadem si in cealalta extrema, a cultului autenticitatii totale, care nu e la urma urmei decat o iluzie; nu putem ramane perfect inocenti tot timpul, caci ducem mereu cu noi un bagaj, o povara, o mostenire. Astfel se explica accentul pus de Sora pe evitarea imitatiei sterile (care nu poate fi nimic mai mult decat un furt de identitate) si a lenei existentiale, care merge adesea mana in mana cu hiperactivitatea. In viziunea sa, contrariul lenei existentiale il reprezinta atentia existentiala, disponibilitatea pentru Unu. Ca solutie pentru manipularea la care suntem supusi in societate, Sora propune “trezirea din aproape in aproape a persoanei care dormiteaza in fiecare individ in parte” (CT, 100) la statutul sau de persoana cu rost si menire proprie, unica si ireductibila.
Trairea in Clipa, afirma Sora, poate avea virtuti salvatoare: “Clipa asta socot ca ne e adevarata Patrie; timpul exil” (CT, 10). Clipa e deschizatoare de orizont si datatoare de bucurie. Daca am ramane infipti intr-o Clipa fondatoare, am fi salvati; comuniem cu Fiinta si Adevarul si Frumusetea in Clipa: “Gasindu-le, ne regasim. Regasim, adica, Sinele nostru cel mare, reintram in propria noastra albie” (CT, 12). Sunt timpuri mari adunate in cateva clipe unice, remarca filosoful. Dar noi suntem condamnati in mod tragic sa traim mereu “in campul de tensiune dintre nunc-ul evanescent si Clipa atotcuprinzatoare” si trebuie sa cautam neincetat, atat cat ne sta in putinta, sa-i infuzam timpului evanescent preaplinul Clipei.
Orice prilej poate fi valorificat in acest sens, insista optimist Sora. Trebuie doar sa cautam sa ne mentinem legatura cu verticala, sa ne lasam invadati si patrunsi de frumusetea lumii in cotidian. “Problema identitatii, afirma filosoful, se pune asa: sa-ti pastrezi caracterul integru al impulsului, prospetimea elanului.” (DT, 83) De aici si problema omului: cum e posibil sa traiesti asemenea unui arbore fara a inceta prin aceasta sa mai fii om? Pentru aceasta e nevoie sa fii mereu prezent tu insuti in persoana in tot ceea ce faci. Nu intamplator, Mihai Sora defineste verbul a fi prin a fi prezent la propria ta prezenta hic et nunc. Singura metafizica pe care o poate concepe e aceea a prezentei. “Eu am nevoie de un pamant ferm, marturiseste filosoful. Aceasta e prezenta, prezenta explicita a imediatului si o prezenta implicita si mediata a tuturor reverberatiilor verbului a fi pe care-l pot prinde in toata concentrarea lui individualizata in aici, acum, asa.” (DT, 74) E vorba de un a fi ghicit cu coada ochiului, o prezenta-absenta, care nu ni se reveleaza nicicand sub o fata limitata, ci ni se da doar sub forma unui elan neobiectivabil.
Logica tertului inclus
Cateva cuvinte despre metoda si stilul lui Mihai Sora sunt de asemenea necesare. Logica sa e una a tertului inclus, avand adesea o nuanta paradoxala si apofatica sui generis. Nu intamplator, Sora isi recunoaste afinitatea cu logica paradoxala a lui Stefan Lupascu, despre care a si scris in urma cu doua decenii un text edificator. Sora apeleaza la metafore si intuitii si opereaza pe doua planuri care asculta de logici diferite, fara ca diferenta dintre ele sa genereze contradictii. “In timp ce logica orizontala e o logica a disjunctiei si a excluderii tertului, afirma el, logica verticalei e una a conjunctiei, a integrarii si - evident - a tertului inclus.” (CT, 57) Intre aceste doua modele nu exista o ruptura, ci o pendulare constanta, care explica partial si stilul inconfundabil al cartilor lui Sora. Ele se desfasoara intr-o absoluta libertate, ceea ce explica “mersul acesta de vagabond liber intr-o problematica amusinata”, spre deslusirea careia filosoful merge “precum un caine de vanatoare pe urma vanatului” (DT, 34). Forma dialogala a textelor sale filosofice nu este deloc una intamplatoare. “Dialogul interior precede formularea monologala in orice tip de gandire” (DT, 52), iar dialogul propriu-zis apare ca o consecinta logica a ontologiei lui Sora. El este in acelasi timp infruntare si acceptare, o confruntare cu un egal, care se afla in fata ta, aici si acum.
De aceea, cartile lui Mihai Sora cauta permanent tensiunea si paradoxul. “Pentru mine, declara filosoful, intrarea in campul tensional a fost intotdeauna intrarea in elementul meu propriu. “ (DT, 30) El este un ganditor al paradoxurilor care e mereu imprevizibil si caruia nu-i poti prinde formula. Stilul sau este unul al “insistentei motivate”, prin care autorul isi intoarce problematica filosofica pe toate fetele pana ce ajunge s-o patrunda si s-o inteleaga in profunzime. Aceasta explica de ce stilul sau nu e niciodata monoton. El e mereu vioi, plin de umor (umorul face casa buna cu ceea ce Sora numeste “atasamentul detasat”), extrem de savant, fin si ticluit, facut din replici sprintare in care fiecare cuvant sau fraza are sensul sau. Spre deosebire de Noica, a carui formula poate fi prinsa (de unde si moda sa), formula lui Sora e imposibil de prins. Se poate “noiciza”, se poate “eliadiza”, se poate la limita “cioraniza”, dar stilul lui Sora este inimitabil.
Miezul fierbinte dincolo de cuvinte
Nu intamplator, Mihai Sora e un mare admirator al lui Pascal si Péguy, ei insisi iubitori de paradoxuri si invaluiri. In operele lor (ca si la Sora de altfel), exista un miez fierbinte dincolo de cuvinte si unde “fiecare fragment e un ciob de oglinda a intregului. Lectura lor e o lectura holografica” (DT, 28). De aceea, pentru a-l intelege pe Sora, e nevoie de o astfel de lectura holografica ca sa poti dobandi viziunea ansamblului. Ca si la Péguy, ce impresioneaza in textele lui Sora sunt prospetimea, elanul, faptul de a fi viu in tot ceea ce spune. Mersul sau este unul in spirala, care reclama un efort constant de atentie si disponibilitate. Cartile sale nu sunt doar carti de citit, ci si de recitit, de revenit asupra lor, de interiorizat si de regandit de fiecare cititor.
In plus, stilul filosofic al lui Mihai Sora evita constient formalizarea prin definitii rigide; modul sau de operare nu e cel al filosofilor sistematici. Pentru Sora, filosofia nu vehiculeaza informatii, ci este “o continua confruntare, mereu luata de la inceput, a omului cu sine insusi si cu lumea” (Firul ierbii, p. 38). Filosoful foloseste cuvintele-cheie in contexte cat mai diferite pana cand acestea “isi castiga un sens in care unitatea acestuia sa nu alunge din el multiplicitatea subintelesurilor” (DT, 46). Este motivul de altfel pentru care Sora prefera mereu cuvintele de pe drumul mare care-si dezvaluie intelesurile in cursul si pe masura aparitiei lor in text. De aceea limbajul sau isi pastreaza adesea nivelul metaforic, plin de seva, evitand formalizarea excesiva; el e doldora de analogii matematice, de tip algebric, fragmente poetice, aluzii, trimiteri. “La mine, afirma Sora, imaginatia este de tip geometric; construiesc modele geometrice care sunt de fapt metafore sau fac calcule aritmetice care sunt tot metafore.” (DT, 51) In plus, trebuie observat si ca textele filosofice ale lui Sora au o structura muzicala aparte. “Eu consider ca scrisul… este chiar curgerea limbii, pe care daca nu o obtii n-ai intrat cu adevarat in comunicare directa cu celalalt... In sensul acesta scriitura mea e muzicala si nu ma satisface pana nu ii aud muzica.” (DT, 51)
Spre deosebire de cei care se plang de dificultatea textelor filosofice ale lui Mihai Sora (probabil fara a le fi citit cu adevarat), eu ma simt inspirat de fiecare data cand le recitesc, fara a fi un filosof de profesie. Scrierile si elanurile sale imi activeaza capacitatea de a ma reinnoi si a ma lasa umplut si invadat de frumusetea lumii, mereu schimbatoare si surprinzatoare, plina de culori si sunete vii. “Lumea, spune Sora, este extraordinar de frumoasa, este un miracol continuu, pe care noi, in miscroscopurile urmarite cu inversunare, il uitam, absorbiti de inaintarea spre utilitati.” (DT, 76) Foarte interesanta e si raportarea filosofului la trecerea timpului. Daca pentru altii aceasta devine o obsesie ce duce la disperare, pentru Mihai Sora ea e mai degraba prilejul de a gasi in trecerea ireversibila a lucrurilor o vibratie a trecatorului care este de o mare frumusete si datatoare de bucurie. O bucurie, adauga el, colorata de o unda de melancolie, nu inghetata, ci fluida. “Farmecul infinit al finitudinii nu l-as avea daca n-as fi constient de tranzitorietatea lui, de faptul clipei care trece.” (DT, 112) In cuvinte care ne reamintesc de Steinhardt, Sora afirma candid: “Lumea e un miracol, iar oamenii in majoritatea timpului nu-l simt, ei vad mizeria fiecarei zile... Oricand, in fiecare secunda a vietii... ai certitudinea ca lumea e un miracol” (DT, 116). De aici porneste si aici se inradacineaza “bucuria de a fi bantuit de infinitul viu, dar in limite, adica de a fi aici, acum, asa” (72), pe un pamant ferm si miraculos. Ca atare, Sora ramane un adevarat filosof al sperantei (pe urmele lui Péguy). Dimensiunea tragica a vietii nu apare prea des in paginile sale, de unde si inimitabila seninatate si optimismul existential pe care le transmit textele sale. Pentru Sora, speranta este firul Ariadnei ce ne poate salva din labirint. Ea nu e o iluzie punctuala ce ar putea fi contracarata de o deziluzie, ci are un statut ontologic diferit si superior, fiind o “deschidere infinita pe care nimic, nici un argument nu o poate darama” (DT, 114).
Darul relatiilor umane si al dialogului
Nu e deloc intamplator ca Mihai Sora are un mare dar al relatiilor umane si al dialogului. In caldura lui empatetica, el stie sa se raporteze la ceilalti, intelegandu-le limitele si apreciindu-le virtutile. Aceasta vine din rolul important pe care-l acorda alteritatii si dialogului liber in scrierile sale. “Pentru mine, afirma Sora, intalnirea cu Celalalt este o mare bucurie. Am aceasta disponibilitate pentru intalnire oricand... Intotdeauna sunt in dialog cu ceva sau cu cineva.” (DT, 113) O dovada elocventa este relatia lui Sora cu Noica, care a fost una extrem de cordiala timp de o jumatate de veac. Rezervele sale fata de Noica au venit, cum spune chiar Sora, din strafundul unei mari simpatii. Intre ei a existat o perfecta intelegere: “la distanta teoretica si apropiere umana” (DT, 49). I-a diferentiat nu numai metoda lor filosofica (mai mult chiar: spre deosebire de Noica, Sora a scris o etica si o politica), ci si viziunea paideica si culturala pe care au afirmat-o timp de decenii in conditii diferite. Ca editor in anii ‘50-‘60 al unei mari colectii devenite pe buna dreptate antologica prin deschiderea ei universala (Biblioteca pentru toti), Sora a inteles ca dinamismul culturii inseamna a utiliza orice prilej pentru a ridica prin cultura nivelul obstii din care faci parte, fiind altceva decat cautarea celor 22 de campioni filosofi. “Problema era si este si asta, comenteaza Sora: sa folosesti conjunctura nu doar ca sa faci cultura, ci si ca sa-i aduci spre cultura si spre descoperirea de sine pe semenii tai anonimi, ajutandu-i sa-si gaseasca numele lor propriu.” (DT, 56) Scoala lui Mihai Sora este una a libertatii, deopotriva interioare si politice, asa cum reiese si din paginile celor doua carti recent aparute. Filosofia sa ofera un fundament solid pentru pluralismul politic si o viata publica libera si deschisa. Mihai Sora nu are discipoli, precum Noica, ci doar prieteni admiratori. Unii dintre ei, rataciti pe mapamond, ii poarta si astazi o adanca recunostinta pentru a-i fi ajutat sa devina pas cu pas ceea ce ei insisi erau (doar) in putinta la un moment dat. Marea provocare este aceea de a fi un om intreg, inradacinat si deschis in acelasi timp catre valorile universale. Mihai Sora traieste aceasta provocare in mod firesc si elegant, cu o naturalete pe care o admir si o invidiez. Cultura romana este extrem de norocoasa de a putea saluta aparitia a inca doua carti ale lui Mihai Sora. Clipa si timpul incununeaza discret un sistem filosofic original, care a fost schitat pentru prima data in urma cu sase decenii in Dialogul interior. Mihai Sora ramane si astazi, intr-o lume agitata, neatenta si superficiala, unul dintre acei putini intelepti pe umerii carora lumea se sprijina misterios.
(Subtitlurile apartin redactiei)
