Dia Radu și întâlnirile ei remarcabile

Autoarea are o prezență consacrată la Formula As și una digitală cu al sau  Divan imaginar , unde se regăsesc, de altfel, o parte dintre interviurile din cartea descrisă aici. Dar abia acum am cedat consecvent curiozității de a parcurge invitațiile sale la confesiune, strânse în volum și conduse cu remarcabil talent și inteligență. Am înțeles, astfel, vocația de regizor de destine pe care o are jurnalista. Titulatura de jurnalist nu mi se pare că face dreptate înzestrării sale, fiindcă dialogurile cu ea  sunt puneri in scena elaborate, exerciții de retrăire, cu tema dată, având - în acest caz - o fotografie, ca pretext.  

Câteva calități sunt profund seducătoare la invazia discretă, dar acaparatoare,  pe care Dia Radu o reușește, în intimitatea afectivă, secretă, a celor intervievați. 

De la conversația cu Svetlana Cârstean, o fabuloasă declarație de dragoste făcută literaturii - “mă inventam pe mine însămi citind“, spune poeta - simți că nu mai vrei să lași cartea din mână.

Afli, astfel, despre tenacitatea bătăioasă și convinsă de reușita viitoare a lui Matei Visniec, despre o iubire pasională a tânărului Dan Grigore pentru o muziciană in Rusia, despre smerenia creatoare exemplară a lui Mircia Dumitrescu, alături de care contempli, indirect, și un portret subiectiv al lui Nichita. Te surprinde și amuză momentul în care fetița Gabriela Adameșteanu e gonită în stradă, ca pedeapsă pentru o boacănă, și nu se sperie - la 5 ani - de faptul că părinții, vrând să o pedepsească, înscenaseră acestă falsă alungare, după moda vremii ( de pe atunci, deja, autoarea Dimineții pierdute avea conștiința că, mai devreme sau mai târziu, trebuie să ne descurcăm singuri )

Nu aș vrea să stric plăcerea extraordinară a lecturii fiecărui interviu, aliniind aici prea multe „spoilere”- iertat fie-mi barbarismul.

Deși nu este un volum de ficțiune, Călătorie într-o fotografie dă, cu fiecare dialog, un shot de serotonină, la fel ca un serial foarte bun. Episoadele volumului sunt pline de suspansul poveștilor foarte personale ale celor care  îi vorbesc autoarei. Ei, Diei, i se confesează, cu desăvârșita încredere și voluptate, cei invitați. Divanul său din carte este terapeutic, dar este și un spațiu al imaginației recuperate , așadar, e unul imaginat, nu doar imaginar.

Invitații vorbesc despre cum văd, pornind de la o fotografie personală, viața, iubirea, moartea, melancolia, relația cu sine si cu ceilalți, relația cu arta .

Suspansul acestor mărturisiri e transpus cu grație stilistică subtilă, fiecare invitat la dialog iși păstrează tonul, îl poți recunoaște. Este o transcriere subiectivă a vocii interioare și e făcută cu finețe și cu atenție la tonul fiecăruia dintre cei care iși povestește și își dezvelește sinele.

De altfel, dialogurile sunt conduse în așa fel încât autoarea întrerupe poveștile doar ca să relanseze tempo-ul istorisirii și să intervină pentru a permite interlocutorului să iși lărgească explorarea. La capătul fiecărei discuții ai, ca cititor, un instantaneu - portretul ad-hoc al celui care a vorbit acum, pornind de la fotografia din trecut.

Citești o foarte emoționantă pledoarie despre importanța esențială a relațiilor: despre nostalgia vie a prieteniei profesionale si personale dintre Andrei Șerban, Liviu Ciulei și Lucian Pintilie, despre marea iubire dintre Mașa și Mircea Dinescu - resimțită, de la moartea Mașei, ca pe o ne-vindecare a pierderii întregului, despre melancolia inevitabilă a trecerii timpului peste o familie perfectă: cea a Cărtăreștilor și despre povestea de iubire dintre părinți, scăldată în aura timpului copilăriei lui Filip Florian.

Reconstitui relația contorsionată, crudă, abisală și paradoxală dintre Stefan Agopian și mama sa: “ n-am regretat-o pe mama. Mai rău a fost până să plece ea. Cu tata am fost fericit, nu m-a bătut niciodată la cap” . Sau citești despre familia lui Bogdan Mirică, pe care regizorul o descrie compusă din „stâlpi de moralitate” și afli despre visele magice cu tatăl sau ale Monicăi Pillat. 

Ești prins în filigranul povestirilor despre singurătăți luminoase, inspirat cuibărite în dialogurile cu Veronica D.Niculescu, Olga Morărescu-Marginean și Marin Malaicu - Hondrari. Și întâmpini cea mai directă discuție despre moarte în dialogul cu Răzvan Voiculescu.

Cei mai multi dintre invitații Diei Radu sunt scriitori. Scriitorul este, de fapt, unul dintre subiectele nedeclarate și repetitive ale interviurilor.

Relația cu literatura și relația cu viața , paralelismul dintre ele, intersecțiile între ele și felul în care destinul individual devine unul indisociabil de cel de scriitor. De la artistul pentru care scrisul este o descoperire târzie, la cel pentru care literatura este o salvare și până la cel pentru care aceeași literatură e singura ancora nemișcată în fața furtunilor perfecte ale vieții.

Ajuns la sfîrșitul cărții, te poți întreba: oare cum a fost făcută alegerea celor prezenți în volum? Ca vârstă, cu toții sunt trecuți de 55 de ani  ( în afara lui Bogdan Mirică ). 

“ Nu-mi simt vârsta, dar, obiectiv, o am, nu-i nimic de făcut cu asta”… spune Mircea Cărtărescu. Probabil că unul dintre criterii a fost și acesta - cei care nu își simt vârsta, deși,obiectiv, o au. 

De fapt, nu știu adevăratul criteriu de selecție și, într-un anume fel, el e revelator doar în măsura în care Călătorie într-o fotografie este o alcătuire de portrete care își dezvăluie misterul în așa fel încât apare o adevarată tentație să vrei să știi mai mult. Ramân atâtea lucruri nespuse!

 Poate că Dia Radu a vrut să-și abordeze partenerii de dialog ca pe martori ai unor vieți care au deja un trecut și o perspectivă. Vieți care au rămas încărcate de mistere, de cotloane încă bine ascunse ale memoriei, de bucurii și de regrete nemărturisite. Ei bine, i-a reușit. 

În același timp, cartea este despre o cădere a măștilor - cine ești tu, de fapt, pare să întrebe, indirect, autoarea. 

Fotografia aleasă, pretextul  discuției, e cheia unei porți pe care, cu vârsta, o ținem închisă, tot mai ferecată. Camera la care dă acces acea cheie ne aparține, dar o vizităm foarte, foarte rar, până când, uneori, aproape că uităm de ea.

Dia Radu vrea să reamintească invitaților din volum că acea cameră există, și că ea este, încă, extrem de prezentă în viața lor. Fotografiile alese, probabil, sunt împrumutate metaforic, de acolo,  din încăperea interioară secretă despre care vorbim.

Din locul unde Bukowski a scris Bluebird.

 Călătoria pe care o parcurgi, ca cititor, de-a lungul interviurilor, te conduce către interiorul propriilor tale melancolii și momente de fericire, către o explorare neașteptată a prieteniilor și a iubirilor uitate. E o carte pe care, citind-o, simți foarte intens cât de înșelătoare sunt maștile publice pe care le purtăm cu toții, cât de multă grație și cât de multă beznă zace în fiecare dintre noi, cât de legați suntem, de fapt, prin aceea că traversăm aceleași emoții, aceleași bucurii, aceeași nevoie de a nu fi singuri.

Cu siguranță că pe Dia Radu o interesează oamenii (o mărturisește singură, de altfel ), o interesează arta și frumosul, o pasionează mult drumul real și cel imaginar angajat pe frânghia întinsă, așezată la înălțime, fără plasă de siguranță, pe care îl parcurgem cu toții  și îl numim viață.

Recomand să citiți volumul descris aici și să o urmăriți și pe autoare. Divanul sau imaginar vă stă la îndemână. 

Închei această recomandare cu o frază revelatoare pentru toate întâlnirile remarcabile. E desprinsă din dialogul Diei cu Marin Malaicu - Hondrari : “ E nevoie de curaj să încerci din nou și să te arzi din nou, să regăsești lumina, știind totuși că iar ți se va lua ”.