Dialogurile Carmelitelor la Metropolitan Opera din New York. O parabolă pentru acum

Andreea Nanu | 16.04.2020

Blanche de la Force (mezzosoprana Isabel Leonard), nobilă prin naștere, moștenește și ceva mai puțin demn: un morb al fricii, ubicue și iraționale, care o face să se teamă, la propriu, chiar și de umbra ei

Pe aceeași temă

Acum, când Arta își croiește drum spre public în moduri inedite ce ne testează inventivitatea și generozitatea, Metropolitan Opera din New York transmite o serie de producţii impresionante cu distribuții pe măsură. Chiar și fără a fi specialist în operă, urmărindu-le, înțelegi ce înseamnă calitatea înaltă a actului artistic. Un spectacol recent difuzat, montat anul trecut la MET, a fost Dialogues des Carmélites de Francis Poulenc. Având libretul inspirat de piesa scrisă de Georges Bernanos, despre martiriul surorilor carmelite din Compiègne în timpul Revoluției Franceze, Dialogurile incită prin titlul paradoxal. Ordinul Carmelitelor respectă cu cea mai mare strictețe tăcerea, ca disciplină spirituală și virtute creștină. Transpunând drama reală într-o compoziţie muzicală decantată, opera lui Poulenc face o radiografie a vieții de obște într-o mănăstire carmelită, explorând un subiect delicat: raporturile omului modern cu credința, cu propria conștiință, cu exigențele vocației. Dialogurile (ne) invită să reflectăm la șansele de supraviețuire ale făpturii spirituale într-o lume care se închide deliberat acestei dimensiuni, exaltând rațiunea nu atât ce principiu de cunoaştere, ci ca formă de ideologie, ca mijloc de opresiune și înregimentare. Dacă n-ar fi fost “promisiunea libertății” în numele căreia Revoluția Franceză și-a trimis la ghilotină pe (prea) mulți dintre fiii săi, poate că n-am fi avut astăzi această extraordinară conversaţie feminină (nu feministă!) despre o temă care ne privește cu maximă actualitate: În ce credem? Ştim să trăim? Cunoaştem oare și arta de a muri?

Blanche de la Force (mezzosoprana Isabel Leonard), nobilă prin naștere, moștenește și ceva mai puțin demn: un morb al fricii, ubicue și iraționale, care o face să se teamă, la propriu, chiar și de umbra ei. Deși pură, luminoasă, Blanche aparține umbrelor care o fac să-și piardă treptat pofta de viață, încrederea în sine, demnitatea. Simte mila celor din jur și asta o face să poarte şi mai greu povara disprețului. Singura consolare îi vine din partea carmelitelor, cărora decide să li se alăture pentru a găsi „adăpost” dar și, paradoxal, pentru a duce „o viață eroică”. Imaginație romantică excesivă pe care Maica Superioară o corectează numaidecât, explicându-i că Ordinul nu este un refugiu ci, dimpotrivă, un mod de viață consacrată ce trebuie apărat în vremea prigoanei. Prilejul nu întârzie să apară; pe fundalul intoleranței religioase, ghilotina îi urmărește cu ochiul ei de ciclop pe toți presupușii „dușmani ai poporului”, ai libertății. Credința nu mai este o cale, ci o superstiție de care te debarasezi pentru a nu fi proscris, ucis.

Dacă întâlnirile noastre sunt importante, esențiale rămân despărțirile. Nu știm să trăim. Dar urgent este, mai ales, să învățăm să murim. O lecție pe care omul modern o experimentează pe calea grea, anevoioasă, a diluării credinței în ritualuri și formalisme, a exacerbării sinelui într-o societate făcută să-l încânte dar și să-l descânte, să-l dezvrăjească. Viața sorei Blanche începe cu moartea agonizantă a celei care și-a asumat-o spiritual. Tânăra novice și Maica Superioară (soprana Karita Mattila) sunt legate, misterios, prin alegerea aceluiași nume: caste „prizoniere” a Sfintei Agonii a lui Hristos. Din Ghetsimani, odată ce ai intrat, nu mai poți ieși, îi spune profetic Superioara. La scurt timp, venerabila carmelită moare în chinuri, „temându-se de moarte deși a meditat o viață întreagă la ea”, acuzându-l pe Hristos că a abandonat-o, aruncând o îndoială grea în sufletul martorelor de circumstanţă, surorile Blanche și Marie. Austeritatea mănăstirii camelite prinde culoare prin sora Constance (soprana Erin Morley), volubilă și voioasă, întruchiparea „sufletului simplu” pe care-l laudă Fericirile. Constance e convinsă că o viață, chiar nevrednică, poate fi oferită în dar pentru a răscumpăra viața altcuiva și, spre oroarei sorei Blanche, îi împărtășește acesteia presentimentul că vor muri împreună ca tinere martire. Dar tocmai acest suflet modest înțelege cu adevărat taina morții: Maica Superioară a făcut schimb de morți, pentru ca altcineva să fie scutit de agonie și rușine. Ca și cum Dumnezeu i-ar fi dat „o altă haină la garderobă”. Analogia devine cât se poate de grăitoare, prin imaginea morții-haină ce n-o poate acoperi în întregime pe „fiica Carmelului”, cea care și-a exersat îndelung generozitatea, credința, spiritul de sacrificiu. Există multe feluri de curaj. La fel cum, dintre toate speciile fricii, cea mai periculoasă e frica de frică! „Tebuie să știm să riscăm frica, așa cum riscăm moartea.” Poulenc pare să-și fi exprimat propriul crez în acest libret, în care vocea lui Bernanos se aude limpede și tranșant. A-ți da viața pentru cineva devine lucru ușor în comparație cu ceva infinit mai greu: să cedezi altuia propria moarte liniștită. „Murim unul pentru altul, sau unul în locul altuia”, spune sora Constance, prin a cărei voce de copil răzbate adesea glasul de sabie al Îngerului.

La începutul celui de-al doilea act, întâlnirea dintre Blanche de la Force şi fratele ei (tenorul David Portillo) pune în oglindă două căi de a-i urma lui Hristos, în lume și în recluziune. Grilajul care separă cele două universuri poartă două cruci, indicând că ambele alegeri rămân egale în demnitate la picioarele lui Hristos care ne aşteaptă, răstignit. Scena e și ea în formă de cruce, de o simplitate deconcertantă, albită de o luminozitate crepusculară; apus al lui Dumnezeu sau al oamenilor care-și pierd credința în El? Despărțirea de frate trezește în Blanche disprețul față de propria persoană, măcinată în continuare de frică, incapabilă să-și guste libertatea, chiar și sub protecția Carmelului. Vocabularul lui Blanche continuă să fie populat de cuvintele preferate, „refugiu” și „protecție”. „Libertatea” și „credința” încă nu și-au găsit locul. Între timp, Franța, perla creștinătății, începe să-și închidă Bisericile, să-și alunge preoții, să-i condamne pe clerici și credincioși la eșafod. Ingenua Constance întreabă: „cum au ajuns să alunge preoții într-o țară creștină?” Altă voce (ne) răspunde: „se tem, le e frică unii de alții, ca în vremea epidemiilor, ca pe timpul ciumei sau al holerei.” Care poate fi rezolvarea? „Când preoții dispar, se înmulțesc martirii și asfel se reface echilibrul Harului.” Reprezentanții (noii) ordini se grăbesc să îndeplinească legea revoluționară. Ca ultim act, noua stareţă își îndeamnă surorile carmelite să asume împreună votul martiriului, pentru salvarea patriei și a Ordinului. Pentru ca votul să fie asumat, e nevoie de unanimitate. Sub povara răspunderii, Blanche fuge. Se refugiază din nou în casa părintească unde, cu puține zile înainte, nobilul ei tată fusese ghilotinat. Devine, ca odinioară fiul risipitor, o simplă servitoare. Deși a părăsit căminul animată de intenții nobile, drumul lui Blanche echivalează cu o risipire a darurilor care n-au ajutat-o să-și biruiască cei mai aprigi dușmani: frica dizolvantă și disprețul de sine. „E rău să fii disprețuit de ceilalți, dar și mai grav este să te disprețuiești pe tine însăți”, îi spune sora Marie, într-o ultimă tentativă de a-și salva protejata.

Între timp, surorile carmelite sunt arestate și condamnate la moarte. Este poate cel mai înălțător episod al Dialogurilor, dat fiind că acestea cedează locul monologului Maicii Superioare (soprana Adrianne Pieczonka) care-și încurajează fiicele duhovnicește să respecte votul, să asume până la capăt martiriul înaintea lui Dumnezeu și a oamenilor. Paralela cu Hristos care-și încurajează ucenicii în noaptea agonizantă din grădina Ghetsimani este frapantă: „În Ghetsimani, Hristos nu mai era stăpân. A cunoscut frica de moarte.” Inserțiile de oratoriu în limba latină transformă Dialogurile într-o conversație cu Dumnezeu, cu credința și cu speranța noastră. Imnul „Salve Regina” acompaniază drumul carmelitelor spre ghilotină, al cărei ascuțiș se împletește cu muzica, aruncând un semn al exclamării în fața celei mai misterioase treceri. În clipa în care sora Constance „cea mereu curajoasă” trebuie să moară dar, fiind copleșită, încearcă să fugă, revine pe neașteptate Blache „cea mereu fricoasă”, însoțind-o la eșafod. Ca prin miracol, Blanche găsește curajul să împărtăşească soarta surorilor ei. Moare cu moartea bună și credincioasă, pe care Superioara i-a dăruit-o.

Dirijorul Yannick Nézet-Séguin şi regizorul David Kneuss au acordat, în acest revival al Dialogurilor lui Francis Poulenc, o atenţie specială frazării muzicale din operă - fără arii, preponderent recitativă- susţinând astfel impresia de conversaţie vie, într-un legato de idei şi emoţii ce ni se adresează direct, răscolindu-ne universul intim. În acelaşi timp, producţia pune în valoare personaje puternice, atent portretizate, atât individual cât şi în scenele colective, cu o remarcabilă teatralitate a interpretării. Nu în ultimul rând, Dialogurile readuc în prim-plan contemporaneitatea lui Poulenc, a cărui muzică împleteşte original mai multe stiluri, de la muzica sacră tonală la nuanţele impresioniste, într-un stil rafinat şi complex, specific franţuzesc. Atonalismul şi disonanţele lasă loc armoniilor care ne fac accesibile Dialogurile, conectându-ne, tocmai prin muzicalitatea caldă şi sobră, la transcendent. Realismul Dialogurilor are și meritul de a spulbera un mit facil: nu suntem îngeri, ci ceva infinit mai greu: oameni. Numai omul are înfricoşătoarea libertate să facă schimb de moarte cu cel iubit, cu aproapele pe care-l asumă, ca și cum ai face schimb de haină...

După sacrificiul martirelor carmelite, scena rămâne goală, albită de lumină, în formă de cruce. În linişte absolută. Dialogul tăcerilor noastre, de acum și de totdeauna. Semn că fără tăcerea morții jertfelnice nu putem auzi chemarea tainică a Învierii.

*

Hristos a înviat!

TAGS:

Opinii

RECOMANDAREA EDITORILOR

Bref

Media Culpa

Vis a Vis

Opinii

Redacția

Calea Victoriei 120, Sector 1, Bucuresti, Romania
Tel: +4021 3112208
Fax: +4021 3141776
Email: [email protected]

Revista 22 este editata de
Grupul pentru Dialog Social

Abonamente ediția tipărită

Abonamente interne cu
expediere prin poștă

45 lei pe 3 luni
80 lei pe 6 luni
150 lei pe 1 an

Abonamente interne cu
ridicare de la redacție

36 lei pe 3 luni
62 lei pe 6 luni
115 lei pe 1 an

Abonare la newsletter

© 2020 Revista 22