Din afară, despre România

Istoria României pe care, în mai multe volume scrise în mod exemplar, greu de ocolit pentru cine vrea să cunoască temeinic despre această ţară, dar şi în această cea mai recentă carte, ne-o propune Keith Hitchins este una, în multe feluri, palpitantă.

Când suntem dispuşi să înţelegem mai mult(e) decât aflăm atunci când rulăm locuri comune despre istoria noastră sau când dorim să exersăm şi o perspectivă detaşată, este util – poate chiar obligatoriu – să ne ra­portăm şi la ceea ce au spus alţii despre noi şi despre istoria noastră. Este cu atât mai util – din nou, poate că obligatoriu – să luăm sea­ma despre ceea ce au spus cei care, din afara României, au fost interesaţi, în mod aplicat, despre noi şi des­pre istoria noastră. Avem ce să alegem – nu e nevoie să inventăm „is­torici“. Avem câţiva specialişti în is­to­rie care au avut pasiunea, răbdarea şi cu si­guranţă că vocaţia de a încerca, decenii de-a rândul, să „citească“ România – tre­cutul ei, mai îndepăratat ori mai recent, ba chiar şi prezentul. În lumea spe­cia­liş­tilor, trei nume la care mă voi referi de în­dată – mă grăbesc să adaug: ele nu sunt sin­gurele, există mult mai multe! – sunt foar­te cunoscute şi respectate. Pentru spa­ţiul public, un supliment de cunoaştere şi de recunoaştere faţă de cei trei cred că ar fi, oricând, binevenit.

Aşadar, pentru istoria recentă ori recentissimă, Tom Gallagher (colaborator, între altele, ani de-a rândul, al revistei 22) este un nume-reper sau trebuie să fie aşa. Seria sa de cărţi despre România – România după 1989. Democraţie şi na­ţionalism (1989-1998); Furtul unei na­ţi­uni. România de la comunism încoace şi De­ceniul pierdut al României – con­sti­tu­ie, practic, până acum câţiva ani, ca­nonul decent cu privire la istoria noastră de du­pă 1989. Alături de aceste cărţi, ze­cile, poa­te chiar sutele de articole ale is­to­ri­cu­lui britanic despre ţara noastră când­va ar merita să fie ele însele adunate într-un vo­lum distinct. Ca o paranteză, nu în­tâm­plă­toare: aceste trei cărţi pot fi citite com­ple­mentar cu volumele de dialog dintre Vla­di­mir Tismăneanu şi Mircea Mihăieş (O tran­ziţie mai lungă decât veacul). Îm­pre­ună, cărţile lui Tom Gallagher, Tismă­nea­nu & Mi­hăieş dau o amplă, nuanţată şi foar­te uti­lă istorie a ţării noastre, aşa cum a fost ea sau cum ar fi trebuit să fie, după 1989.

KEITH HITCHINS - Scurtă istorie a României (Editura Polirom, 2015)

Dennis Deletant este bine cunoscut, mai ales, graţie excelentei lucrări România sub regimul comunist, dar domnia sa este au­torul mai multor cărţi ori studii dedicate ţării noastre (volumul despre Ion An­to­nes­cu este de neocolit; după lectura lui, în mod normal şi la oameni normali, nu mai pot există îndoieli cu privire la cine a fost cu adevărat acest, în fond, funest per­so­naj, care e denumit în cartea invocată „ali­a­tul uitat al lui Hitler“). Dacă Tom Galla­gher pare să se fi specializat, cu privire la România desigur (căci aria de acoperire a lu­crărilor acestuia este, în mod fericit, mult mai vastă), cu precădere asupra pe­ri­oa­dei post 1989, Dennis Deletant este unul dintre cei mai străluciţi şi mai ra­finaţi cunoscători ai istoriei ţării noastre de dinainte din 1989, cu un accent special pe deceniile comuniste.

Keith Hitchins acoperă o arie istorică, des­pre România, mult mai largă. Hitchins ve­de, analizează şi scrie despre istoria Ro­mâ­niei mult în spate. Insistă, în cărţi-reper in­clusiv, asupra unei perioade pe care o con­sideră relevantă pentru modernitatea şi modernizarea românească (ultimele trei secole). Şi, în genere, scrie despre istoria Ro­mâniei aşa cum, cu re­fe­rire la cea mai recentă car­te a sa (dar afirmaţia e va­la­bilă şi pentru restul lu­cră­ri­lor profesorului Hit­chins), apreciază că o face Marius Turda: „o carte pe care ori­ce istoric român şi-ar do­ri să o scrie: cu o na­ra­ţiune captivantă şi bazată pe numeroase surse, per­fect integrată în isto­rio­gra­fia naţională românească“.

Aşadar, cei trei – Gallagher, Deletant, Hit­chins - panoramează ori, în anumite pa­sa­je-fragmente-capitole ale lucrărilor dom­niilor lor, focusează asupra unor aspecte im­portante şi/sau fierbinţi din istoria Ro­mâniei, în maniere care ar trebui să îi în­cânte pe cei care, fie direct din câmp is­toric, fie din afara lui, privesc către pro­fe­sionalismul vestic al acestei discipline. Cei trei – dar, încă o dată, ei nu sunt singurii – reprezintă, mutatis mutandis, ceea ce, în Polonia, reprezintă Norman Davies. Fapt e că, à propos de Norman Davies, la Po­li­rom, relativ recent, a apărut o lucrare re­almente monumentală – Polonia. Tărâmul lui Dumnezeu.

Tot la Polirom, de câteva săptămâni doar, a apărut şi un nou Keith Hitchins – Scurtă is­torie a României. Lucrarea, apărută anul acesta în româneşte (ediţia originală, publicată la Cambridge University Press, da­tează din 2014), condensează şi com­ple­tează alte două tomuri, apărute, în mai mul­te ediţii în româneşte, de-a lungul ul­ti­milor 10 ani, România. 1774-1866 și Ro­mânia. 1866-1947. Volumul Scurta istorie a României survolează două milenii de istorie pentru acest spaţiu, iar accentul, în mod evident de la primele zeci de pa­gini, cade totuşi pe istoria ultimelor trei se­cole (mult mai bine susţinută docu­men­tar decât ce era înainte de aceste trei se­cole). Cartea aceasta – care completează un demers ştiinţific realmente impresionant şi întru totul respectabil dedicat ţării noas­tre – merge, aşa cum era de anticipat şi cum lasă să se înţeleagă chiar profesorul Hitchins la ieşiri publice din România, şi către o serie de determinanţi istorici din ul­tima noastră jumătate de secol. Spus în alte cuvinte: aproape 100 de pagini din această lucrare de aproximativ 350 de pa­gini sunt dedicate comunismului şi post­co­munismului românesc; lectura lor nu poa­te să fie decât una folositoare, căci aceste aproape cinci decenii de istorie recentă şi recentissimă sunt analizate de unul dintre cei mai buni şi mai bine intenţionaţi cu­noscători ai României şi ai istoriei sale.

Keith Hitchins notează, în pre­am­bulul cărţii: „Istoria de 2.000 de ani a unui popor îi tentează pe scriitor şi pe cititor să ca­u­te tendinţe pe termen lung ca­re să elucideze evoluţiile complexe şi con­tradictorii“. Şi, în sensul depistării re­cu­renţelor în măsură să faciliteze înţelegerea şi explicaţia, istoricul de cursă lungă al Ro­mâniei (dar nu numai – un proiect la care lucrează domnul Keith Hitchins de mai mulţi ani vizează o Istorie a Europei de Est) numeşte situaţia confruntaţională per­petuă între Est şi Vest în care s-a aflat Ro­mânia (şi ce a fost aici înainte de statul na­ţional...) drept cheia privilegiată de lec­tură şi de înţelegere a istoriei acestei ţări. „Locul între Vest şi Est“, condiţia in­ter­me­diară, situarea „la graniţă“ – acestea îi de­finesc, pe termen lung, pe români, spu­ne, explicit, Keith Hitchins. Şi adaugă: „com­petiţia dintre Est şi Vest pentru su­fletul şi mintea românilor a început cu adevărat în anii 1830 şi odată cu Re­vo­luţia din 1848 şi romantismul“.

Cum nu a făcut-o în alte lucrări ale sale, în acest volum, Keith Hitchis vine, aplicat, şi către prezent – mai ales spre mo­der­ni­tatea comunistă (dar există şi câteva pa­gini despre postcomunismul românesc). Co­munismul autohton e, într-un fel, mo­dern – în sensul în care „au continuat mo­dernizarea cu metode şi mijloace pro­prii“. Prin urmare, făcând uz de „metode şi mijloace proprii“, comunismul autoh­ton („o epocă aparte în istoria Ro­mâ­ni­ei“) este catastrofic. „Aplicarea consec­ven­tă a modelului stalinist vreme de pa­tru decenii a fost uluitoare. Însă tocmai lipsa de flexibilitate a fost cea care s-a dovedit, în cele din urmă, fatală pentru proiectul elitei comuniste“, notează is­to­ricul născut în 1931, în SUA. Comunismul este, pentru România, modern, mai precis modern-toxic. Într-atât de toxic, încât, deşi oficial cunoaşte un sfârşit rapid (un final cu un desfăşurător care nu încetează să uimească şi astăzi), el lasă, în post­co­munismul românesc, multe matriţe – idea­tice, sociale, comportamentale, politice, cul­turale, economice -, cu care are se­ri­oa­se asemănări de familie. Bunăoară, „răs­tur­narea regimului Ceauşescu nu a pus ca­păt dezbaterii cu privire la identitate şi la modelele de dezvoltare. Într-adevăr, continuitatea discursului este frapantă, deoarece s-a învârtit în jurul aceloraşi do­uă noţiuni aparent contradictorii – integrarea în Europa şi naţiunea etnică. De o parte au stat naţionaliştii care, du­pă cum am văzut, s-au agăţat de ima­ginea unei Românii tradiţionale pentru românii ghidaţi de virtuţile unei exis­ten­ţe mai simple, de dinaintea modernizării, iar de celalaltă parte s-au aflat cei care au rămas încredinţaţi că viitorul ţării nu putea fi decât în cadrul unei Europe de­mo­cratice şi pluraliste“.

Istoria României pe care, în mai multe volume scrise în mod exemplar, greu de ocolit pentru cine vrea să cunoască temeinic despre această ţară, dar şi în această cea mai recentă carte, ne-o propune Keith Hitchins este una, în multe feluri, palpitantă. Direcţia – direcţie de ana­liză, de cercetare – identitară repre­zin­tă, cum am sugerat şi în unele paragrafe de mai înainte, un filon extraordinar de bogat pentru un istoric. „Cine sunt ro­mâ­nii?“, „ci­ne suntem?“ sunt întrebări, de­sigur, deschise. Ştim cam cine am fost – ştim, dacă suntem de bună-credinţă şi da­că nu înlocuim faptele şi argumentele de bun-simţ cu retorică ieftin ideologizantă şi cu proiecţii care nu ne scot dintr-o zo­nă de confort, dar care sunt paralele cu ce­ea ce, documentabil, a fost cu adevărat – şi tocmai de aceea e încă de răspuns, este încă de aflat cine suntem şi cine vom de­veni. „Dacă istoria ultimelor două secole ne învaţă ceva, atunci cel mai probabil controversa legată de cine sunt românii şi cum ar trebui să îşi făurească ei des­tinul nu se va fi încheiat nici după in­te­grarea în Uniunea Europeană“ – acesta este finalul cărţii lui Keith Hichins. Unul, cum se vede şi cum pesemne că nu poate exista altfel, deschis.