Din dragoste, cu stăpânire de sine

Romanul Sonata Gustav (2016) de Rose Tremain, scriitoare britanică, născută în 1943 la Londra şi multipremiată pentru cărţile sale, este o apariţie foarte recentă a Editurii Humanitas, în traducerea talentatei scriitoare Veronica D. Niculescu. Naraţiunea se concentrează asupra orăşelului Matzlingen din Elveţia, dar ne poartă pe intervale mari de timp, între 1947 şi 1951, apoi între 1937 şi 1942, între 1992 şi 1999, în fine, între 2000 şi 2002. Ele se constituie în trei „părţi‟, aşa cum o sonată e alcătuită tot din trei părţi. Este un roman de iubire, înainte de a fi unul despre memoria personală şi colectivã, un roman de iubire mai special, în care protagoniştii aleg să-şi oculteze iubirea ivită în copilărie şi pecetluită printr-un sărut: unul se preface că nu o vede, iar celălalt înţelege să şi-o ascundă în suflet vreme de jumătate de secol.

Elveţia e o ţară despre care eroii romanului spun că e ţara în care trebuie să îţi stăpâneşti emoţiile. Nu numai să fii neutru, dar mai ales „să te stăpâneşti‟. Cei care reuşesc să „se stăpânească‟ sunt Gustav Perle, mama lui, distanta Emilie şi, o bună bucată de vreme, chiar Anton, cel mai bun prieten al lui Gustav. Cei care dau frâu liber sentimentelor lor, cu orice preţ, sunt Lottie, amanta lui Erich, tatăl lui Gustav, Erich însuşi şi, pentru o perioadă, acelaşi Anton.

Greu de spus dacă cei din prima categorie sunt nefericiţi, iar ceilalţi se bucură prea mult de faptul că îşi asumă pasiunile pe care le resimt. Istoria îşi pune amprenta pe destinele lor, iar, în cele din urmă, ceea ce rezultă e un amestec de determinare şi liber arbitru.

Erich Perle e şeful poliției din Matzlingen când se căsătoreşte cu Emilie, în anii ‘30. Aceasta va pierde o sarcină în luna a cincea, din cauza bruscării soţului ei, şi va rămâne neconsolată chiar dacă mai târziu va avea un alt copil, pe Gustav. Pentru ea, iubirea durează foarte puţin, câteva luni, la începutul mariajului. Erich falsifică documente în favoarea evreilor care vin să îi ceară ajutorul, ca să nu mai fie respinşi la intrarea în Elveţia, în urma Anschluss-ului. O face, dar cu teamă mare, îmbolnăvindu-se de inimă, iar la finele războiului îşi pierde jobul din cauza asta şi devine muncitor necalificat. Moartea lui e aceea a unui om care, încercând să nu facă Răul, nu a avut nici stofă de erou. Pasiunea vieţii lui e Lottie, soţia colegului său, Roger. Gustav e crescut cu greu de Emilie, care lucrează la o fabrică de caşcaval şi din când în când face curăţenie, împreună cu fiul ei, la Academia Protestantă Sankt Johann. Gustav se împrieteneşte la şcoală cu Anton Zweibel, al cărui tată e bancher şi în casa căruia cunoaşte o altă lume decât camera sărăcăcioasă, închiriată, a lui Mutti a sa, pe care o iubeşte, chiar dacă ea nu dovedeşte pentru el dragoste de mamă. Anton e foarte înzestrat pentru pian, iar părinţii lui au în vedere pentru fiul lor o carieră muzicală strălucită. Însă Anton are o fire prea anxioasă şi va deveni doar profesor de pian.

Anii trec şi secretele despre moartea lui Erich, de inimă, pe stradă, despre existenţa unui alt copil înaintea lui Gustav, despre cine l-a trădat pe Erich, despre legătura dintre Erich şi Lottie sunt bine ascunse. Cei doi prieteni, Gustav şi Anton, ajung la cincizeci de ani trăind în acelaşi orăşel Matzlingen, primul deţinând un hotel, al doilea bucurându-se de faima unui profesor de pian plin de har. Sunt singuri amândoi şi nefericiţi, chiar dacă nu prea îşi pun problema aceasta.

Declicul are loc atunci când Anton face trecerea din categoria celor care „se stăpânesc‟ în aceea a celor care… nu mai vor să „se stăpânească‟. Remarcat de un impresar, Hans, Anton acceptă invitaţia acestuia de a-şi părăsi orăşelul şi postul de profesor pentru a tenta o (tardivă) carieră de pianist. Hans îl duce pe Anton la Geneva, îl ajută să imprime nişte CD-uri, pentru că tracul lui Anton e devastator doar în săli de concert, nu şi într-un studio de înregistrări. El cunoaşte o glorie târzie şi îşi asumă în fine identitatea homosexuală.

Cât despre Gustav, se va consola ducând-o la Paris pe Lottie, marea iubire a tatălui său, prin care vrea să recupereze că nu l-a cunoscut. Euforia lui Anton nu ţine decât câţiva ani, după care cade în depresie. Îl salvează, ca de obicei, bunul său prieten Gustav, care nu încetase niciodată să îl iubească.

Romanul Sonata Gustav este o poveste despre destine bruscate chiar într-o ţară etern neutră, ca Elveţia, despre suferinţa tăcută, despre renunţări dureroase, despre secrete de familie şi despre iubiri neîmpărtăşite sau plătite prea scump. Despre ce se întâmplă atunci când nu îţi găseşti ceea ce e numit drumul în viaţă. Despre tentaţia de a ignora pericolul de moarte al unora din jurul tău, dacă a-ţi asuma riscuri înseamnă să arunci cât mai departe posibilitatea ca tu să fii fericit, cum face Emilie. Despre neputinţa de a-i spune te iubesc fiinţei care crezi că nu ţi-ar înţelege sau măcar accepta sentimentele, cum face Gustav. Despre curajul nebun de a sfida norme ale comunităţii atunci când ai un temperament vulcanic, precum Lottie sau Erich. Despre incapacitatea de a-ţi ajuta copilul să iasă de pe o cale greşită, chiar dacă eşti înţelept, cum e Arnim, tatăl lui Anton. Despre generozitatea Adrianei, mama lui Anton, care e ataşată de Gustav, chiar dacă a înţeles că mama lui, Emilie, îi urăşte pe ea şi pe soţul ei pentru că sunt evrei. Despre prietenia târzie dintre singuraticul Gustav şi un fost militar englez, în vârstă, care vine la Matzlingen ca să joace împreună gin rummy, un joc despre care Asley-Norton spune că „linişteşte inima‟. Despre capacitatea de rezilienţă a Adrianei, care şi ea a pierdut un copil, înaintea lui Anton, o fetiţă pe nume Romola, dar care e o mamă dedicată pentru Anton. Despre scuzele pe care i le putem găsi Emiliei, care a avut o mamă rece, care a chinuit-o, părăsită de cel cu care a conceput-o pe Emilie. Despre povestea unui ac de pălărie care are o perlă falsă şi alte mici poveşti care, laolaltă, pun nişte accente speciale în viaţa unui om.

În Sonata Gustav, Davos e oraşul pe care îl ştim din Muntele vrăjit, dar şi oraşul devenit staţiune de lux, amintire a locului unde se vindecau – sau nu – altădată bolnavii de tuberculoză, loc de relaxare visat de eroii romanului. Iar Gustav se gândeşte la personajul aceluiaşi Thomas Mann, Gustav von Achenbach, atunci când refuză să asiste la un concert, la Paris, cu Simfonia lui Mahler, pentru că i-ar aduce aminte de filmul lui Visconti Moarte la Veneţia şi l-ar răscoli prea mult.

În fine, o amintire din copilăria lui Gustav şi Anton, petrecută într-o vacanţă la Davos, unde cei doi băieţi îşi imaginează că sunt doctori într-un sanatoriu inventat de ei în pădure, va reveni spectaculos în memoria lui Anton cel matur şi ajuns într-o gravă criză spirituală.

Romanul Sonata Gustav de Rose Tremain este despre iubirea profundă, necondiţionată, despre răbdare, despre resemnare şi despre răsplăţi târzii. Şi despre cum o sănătate fragilă poate modifica un destin, ca în cazul lui Erich şi Anton, două dintre cele trei persoane pe care Gustav le iubeşte cel mai mult în viaţă. În acest roman, muzica nu salvează vieţi, ca în alte romane sau filme, dar e acompaniatoarea sufletelor, sprijinindu-le atunci când suferă prea mult din iubire. //