Din gulagul sovietic în cel românesc

„... zeghea vărgată de deţinut ce purta pe spate, în litere de-o şchioapă, infamantele majuscule CR (contrarevoluţionar) degradante într-un fel pentru comunişti, dar pentru noi, în lumina principiilor eterne, purtătoare de nobleţe...“ (Radu Mărculescu)

Volumul Mărturii pentru Judecata de Apoi adunate din gulagul românesc este con­ti­nuarea firească a odiseei lui Radu Măr­cu­lescu în interiorul burţii chitului roșu, pentru a-l parafraza, con­cretizată la nivelul li­te­ra­turii memorialistice prin extraordinara carte Pă­ti­miri şi iluminări din cap­tivitatea sovietică (Hu­ma­nitas, 2010). Pentru a relua pe scurt, Radu Mărculescu a făcut parte dintre zecile de mii de militari români ca­re au fost luaţi prizonieri de Armata Roşie în urma ofensivei din zona Stalingradului (atât stepa kalmucă, dar şi Cotul Donului) în noiembrie 1942. Fiind refractar pro­pa­gan­dei mincinoase şi subversive a sovieticilor şi opunând rezistenţă (participând la câ­te­va greve ale foamei, refuzând să se în­roleze în cele două divizii de „Trădători şi Vânzători“), a fost eliberat într-un târziu abia în 1951, printre ultimii prizoneri de război români care s-au întors acasă din ţara proletariatului învingător. Însă şi aca­să, aceşti oameni au fost primiţi cores­punzător de noile autorităţi comuniste. Măr­culescu şi-a văzut vechea casă pă­rin­tească, situată în centrul Bucureştiului, na­ţionalizată, mama i-a mai trăit doar un an după această tragedie. Locul familiei sale a fost luat de cea a unui consilier sovietic, iar ulterior de cea a unui colonel de Se­cu­ritate.

Cei nouă ani de chin nu au fost suficienţi, căci dosarul întocmit de NKVD a fost predat la in­trarea în ţară confraţilor de la Securitate, care, totuşi, nu au acţionat din primul moment, cum s-a întâmplat cu alţi foşti ofiţeri ai Armatei Regale Române care au fost pur şi simplu transferaţi din gulagul sovietic în cel ro­mânesc, ajungând direct la Canal. În in­tervalul de opt ani de libertate, Măr­cu­lescu şi-a refăcut şi viaţa personală (prima soţie nu l-a mai așteptat), abandonând to­tuşi să predea limba şi literatura română, tocmai pentru a nu propaga răul şi con­tra- și antiselecţia comunistă, re­fu­giin­du-se, ca atâţi alţi foşti prizoneri sau de­ţi­nuţi din gulag, în domeniul cons­truc­ţiilor, unde accederea era mai permisivă, sa­la­riile mizere, efortul fizic intens, dar şi ce­rerea statului comunist aflat în plin efort de reconstrucţie şi redimensionare a ve­chii Românii, în conformitate cu matricea standardizată sovietică. Remarcăm exis­tenţa unei adevărate societăţi under­ground a foştilor prizonieri de război în URSS, care, după revenirea în ţară, a con­tinuat să păstreze legăturile, să se în­tâl­nească, să se ajute chiar, în măsura mo­des­telor posibilităţi. De altfel, de la această solidaritate comunitară i s-a tras şi lui Radu Mărculescu cel de-al doilea stagiu în gulag, de data aceasta în cel ro­mânesc. În timpul arestărilor unor cu­nos­cuţi, Se­curitatea a dat peste cele trei po­eme scrise de Mărculescu în timpul lun­gilor ani de prizonierat, poeme memorate de foştii prizonieri şi puse pe hârtie la întoarcerea acasă, subversive, după cum recunoaște și autorul, suficiente motive pentru organe de a încerca să-l agaţe de un grup de foşti legionari. Ridicat direct de pe şan­tierul din Periş unde ajunsese şeful lu­crărilor de construire a unei ferme de vaci, a fost depus în arestul închisorii Uranus, în aşteptarea procesului. În celulă are norocul să nimerească peste un de­ţi­nut cu state mai vechi în gu­lagul românesc, fost pre­şedinte al Tribunalului Ia­lomiţa, prim-procuror şi moşier în acelaşi judeţ, ca­re-l instruieşte comme il faut pentru a face faţă in­terogatorilor: „N-ai de ci­ne să te ruşinezi dacă eşti prins minţind. Pe omul (da­că se mai poate numi omul) din faţa dumitale nu-l intereseaza dacă eşti vinovat sau nevinovat. El ştie din capul locului că eşti nevinovat, dar ştie că a primit de sus ordinul de a te băga la apă“. Şi, mai ales, îl îmbărbătează cu formula „nu se mai bate la anchete“, ceea ce era fals, evi­dent, de ce s-ar fi sfiit organele să folo­sească violenţa, însă ea oferea o armură de siguranţă inculpatului, care-i putea des­cumpăni pe anchetatori. În cazul lui Mărculescu, securistul care trebuia să-i smulgă mărturia a avut o misiune destul de grea, chiar dacă a recurs la clasicele ameninţări: „«Aici eşti un viitor deţinut şi nu te mai apără nici o lege in­ter­na­ţională. Ci numai legile noastre. Ai în­ţeles diferenţa?» Şi-mi puse în faţă do­sarul şi tocul: «Citeşte-le şi semnează-le! Află că n-aveam nevoie de pârlitele tale de declaraţii ca să te băgăm la pârnaie. Avem pentru treaba asta destule pro­be»“. Dovada că anchetatorul cunoştea dosarul întocmit de NKVD. Amuzant o fi fost pentru Mărculescu aducerea în dis­cu­ţie a legilor internaţionale, tocmai cele care nu-l protejaseră în lungul prizonierat sovietic, pentru că, ştim bine, statele co­muniste una semnau şi cu totul altceva transpuneau în realitate. Dar ofiţerul de Securitate avea dreptate, practica re­pre­sivă comunistă se putea dispensa de măr­turia acuzatului, procedând prin învăluire, obţinând condamnarea datorită măr­tu­riilor celoralţi oameni implicaţi într-un „lot“. Din fericire pentru Radu Măr­cu­les­cu, el se afla prins în cercurile inferioare ale procesului lotului format din legionari, în frunte cu Puiu Atanasiu (legionar, fost prizonier de război în URSS, cu care au­torul se mai întâlnise în timpul diverselor agape), dintre care, în timpul procesului, unii chiar au retractat ceea ce semnaseră sub tortură (denunţându-l că ar fi fost le­gionar).

Este de notat şi obsesia co­mu­nis­mului de a salva aparenţele „de­mocratice“, altfel nu se explică încăpăţânarea de a organiza pro­cese publice, la care puteau lua parte atât familiile inculpaţilor, cât şi alte persoane din afară. Exact în aceste mo­mente, întregul eşafodaj construit cu mul­tă migală şi brutalitate de către organele de anchetă se putea prăbuși precum un cas­tel de nisip, pentru că, în ciuda pri­va­ţiunilor şi violenţei, Securitatea nu avea cum să fie sigură în totalitate de reacţia sufletului deţinutului. De o astfel de în­tor­sătură a beneficiat şi Mărculescu, al cărui pro­ces s-a amânat de patru ori (a fost ţi­nut în arestul din Uranus timp de doi ani!) pentru că acuzarea nu putea aduce dovezi că el ar fi fost legionar (pentru a primi o condamnare adevărată). La ultima şedinţă publică, spre stupefacţia sălii şi completului de judecată, avocaţii celor pa­tru inculpaţi (care nici măcar nu se cu­noş­teau) au depus cereri de eliberare ne­con­diţionată. Ceea ce sistemul nu cu­noş­tea, astfel încât s-a mulţumit să le aplice doar 72 de luni (şase ani!!) de „depunere ad­mi­nistrativă“ (o chichiţă a sistemului ju­di­ciar comunist) în lagărul de la Pe­ri­pra­va, din Delta Dunării. În plus, depunerea ad­mi­nis­trativă nu presupunea confiscarea ave­rii, cum se proceda în cazul con­dam­nării, pre­vedere preluată din legislaţia sta­linistă.

La Periprava, unde s-a întâlnit cu alţi foşti ca­marazi de prizonierat, Mărculescu a ajuns după o „croazieră“ fermecătoare în Delta Dunării, în cala unui vapor. Imediat ce a intrat pe porţile lagărului a fost tuns chilug şi a fost îmbrăcat „în zeghea văr­gată de deţinut ce purta pe spate, în litere de-o şchioapă, infamantele ma­juscule CR (contrarevoluţionar) de­gra­dan­te într-un fel pentru comunişti, dar pentru noi, în lumina principiilor eterne, purtătoare de nobleţe“. Muncile la care a fost afectat nu au fost atât de dure (cele mai extenuante şi ucigaşe fiind tăiatul stufului), la grădinărit, prin construcţii, iar iarna mai mult prin barăci, spre deo­sebire de regimul de exterminare practicat în gulagul sovietic tocmai iarna, la -50 de grade. Autorul se afla totuşi la o vârstă, având sănătatea şubrezită, în plus, ajuns la Periprava în 1961, când adia vântul primăvăratic al dezgheţului, regimul fiind deja bine încimentat în solul românesc. Chiar şi așa, când a fost eliberat, odată cu marea amnistie din 1964, Mărculescu se apropia de 50 de ani (născut în 1915!) după ce a cumulat o pedeapsă privativă de libertate de 14 ani (nouă în gulagul sovietic, cinci în cel din Republica Po­pu­lară Română).

Fapt simpatic şi foarte relevant, chiar şi pentru momentele prezente (pro me­mo­ria), îl constituie conferinţele pe care le-au susţinut deţinuţii din lagăr care cunos­cuseră şi detenţia sovietică şi care s-au axat pe caracteristicile sufletului rus. Una dintre ele fiind tocmai „nerespectarea cu­vântului dat“ şi inflaţia de argumente fal­se care se învârteau în jurul formulării „vă dau cuvântul meu de onoare“: „S-ar zice că nu-şi dau cuvântul decât pentru a-l încălca şi nu-şi iau un angajament decât pentru a-l nesocoti. Singurele lu­cruri care îi determină să-şi respecte cu­vântul dat e fie interesul (dacă au ceva de câş­tigat prin respectare sau de pier­dut prin nerespectare), fie constrângerea. Dar, prin propria lui putere, cuvântul dat nu are nici o şansă la ei să fie res­pectat“.

Mărculescu preia şi redă trei povestiri in­te­resante, auzite în lagăr, cea mai sugestivă fiind destinul unei mici com­u­nităţi de evrei dintr-un târg din Bucovina de Nord, în timpul celui de-al doilea răz­boi mondial, cu întregul şir de suferinţe (deportarea în Transnistria, într-un lagăr, spolierea de bru­ma de avere, infiltrarea de către pro­pa­ganda co­mu­nistă). Morala bă­trâ­nului ra­bin al comunităţii care-şi sa­crificase fru­moasa nepoată este pertinentă şi bate cam în aceeaşi direcţie cu în­dem­nul lu Mircea Vulcănescu din puşcărie: „Răzbunarea răz­bunare aduce“, ultima dorinţă a rabinului fiind tocmai ca turma lui să nu se răz­bune. În ajunul decretului de eliberare, au­torităţile comuniste au în­cercat, cu un ul­tim efort, să smulgă sem­năturile de­ţi­nu­ţi­lor politici pe declaraţii prin care s-ar fi de­zis de vechile con­vin­geri, ceea ce cei mai mulţi au refuzat, simţind că acel act re­prezenta o ultimă sforţare a sistemului de a-şi salva faţa. Mo­rala sistemului era totuşi clară, „Vă gra­ţiem, dar nu vă uităm“.

Cel de al doilea volum de memorii scris de Radu Mărculescu nu se ridică la înălţimea şi dra­ma­tis­mul primului, autorul având no­rocul unui periplu mai modest şi ca durată şi intensitate, însă suferinţa şi timpul pierdut aiurea au reprezentat trau­me care nu trebuie uitate, vocația de a le transmite mai departe transformându-se în obligaţie. „Noi, cei care, preţ de o ju­mătate de veac, am străbătut acel tunel al timpului de infern, câţi vom mai fi rămas pe faţa luminată a lumii, să ne facem din plin datoria faţă de conştiinţa noastră şi să depunem la bara acelui tri­bunal suprem al istoriei (care până la ur­mă este şi al Judecăţii lui Dumnezeu) măr­turiile noastre, sine ira et studio, des­pre tot ceea ce am văzut, trăit şi pă­ti­mit în acest eon al tuturor urgiilor“. //

// RADU MĂRCULESCU

// Mărturii pentru Judecata de Apoi  adunate din gulagul românesc

// Editura Humanitas, Bucureşti, 2012